Și-a strâns buzele într-un zâmbet slab, obosit.
„Bună, Adrian.”
Vocea ei era calmă, dar avea ceva stins în ea, ca o lumină lăsată aprinsă într-o cameră goală. M-am oprit la doi pași de ea, fără să știu dacă am voie să mă apropii mai mult, de parcă divorțul ar fi trasat o linie invizibilă între noi.
„Ce… ce faci aici?” am întrebat, deși întrebarea suna stupid chiar și pentru mine.
A ridicat din umeri ușor.
„Aștept.”
Tăcerea s-a așezat între noi. Se auzeau pași, un cărucior metalic, o asistentă care șoptea ceva. Viața mergea înainte, indiferent de furtuna din pieptul meu.
M-am uitat la halatul ei, la brățara albă de la mână.
„Ești bolnavă?”
A ezitat o fracțiune de secundă. Atât. Dar am văzut-o.
„Am fost diagnosticată înainte să pleci.”
Cuvintele au căzut greu, una câte una. Am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Diagnosticată cu ce?” am șoptit.
„Cu cancer,” a spus simplu. „La sân. Stadiu incipient, au zis. Dar suficient cât să-mi dea lumea peste cap.”
M-am așezat pe banca de lângă ea fără să-mi dau seama când. Capul îmi vuia.
„De ce nu mi-ai spus?”
M-a privit lung. Nu era reproș în ochii ei. Doar adevăr.
„Ți-am spus că nu mai pot. Ți-am spus că mă simt singură. Tu erai deja plecat, Adrian. Chiar dacă încă erai în casă.”
M-a lovit mai tare decât orice țipăt.
„Am început tratamentul singură,” a continuat. „Operația, apoi chimioterapia. Mama a mai stat cu mine, când a putut. Restul… m-am descurcat.”
Mi-am trecut mâna prin păr, simțind un nod în gât.
„Eu credeam că… că ai plecat la ai tăi, că vrei liniște.”
A zâmbit trist.
„Liniștea nu vindecă tot.”
Am stat acolo mult timp. I-am cumpărat un ceai de la automat. Am ținut-o de mână când asistenta i-a spus că mai durează. Am vorbit despre nimicuri. Despre cum s-a scumpit totul, despre vecinii care încă mai parchează aiurea, despre câinele vecinului care latră noaptea.
La un moment dat, m-a privit din nou.
„Nu-ți spun asta ca să te simți vinovat.”
„Dar mă simt,” am răspuns.
A dat din cap.
„Știu. Dar vreau să știi ceva. Am supraviețuit. Și o să fiu bine. Nu pentru că a fost ușor, ci pentru că a trebuit.”
Când medicul a chemat-o, s-a ridicat cu greutate. M-am ridicat și eu.
„Sorina… îmi pare rău,” am spus, cu o sinceritate care venea prea târziu.
S-a uitat la mine calm.
„Știu. Ai venit când ai putut.”
Și apoi a plecat pe ușa aceea albă.
Am rămas pe hol, cu mirosul de spirt și cu o lecție dureroasă în piept: uneori nu plecăm pentru că nu iubim, ci pentru că ne e frică. Iar frica ne costă mai mult decât orice.