Foșnetul s-a repetat, de data asta mai clar, ca și cum cineva ar fi mișcat încet o bucată de pânză. Am simțit cum mi se taie picioarele. Nimeni nu îndrăznea să se apropie. Se auzea doar respirația noastră, sacadată, și bătăile inimii care parcă voiau să ne sară din piept.
Ion, ciobanul satului, a strâns pumnii. Era bărbat în toată firea, trecut prin multe, dar acum fața îi era albă ca varul.
— Nu-i lucru curat… a mormăit el. Ori cineva a făcut o porcărie, ori… Dumnezeu să ne ierte.
Maria, femeia despre care vorbeam, se numea Elena. Venise în sat cu ani în urmă, dintr-un oraș mare. Nu se știa prea mult despre trecutul ei. Știam doar că rămăsese singură și că trăia modest, dintr-o pensie mică și ce mai câștiga din croitorie. Dar frumusețea ei… aia nu putea fi ascunsă sub nicio haină.
Bărbații o priveau pe furiș, femeile o vorbeau pe la colțuri. Se spunea că a destrămat familii, că a fost cauza multor certuri. Adevărul, însă, nu-l știa nimeni pe deplin.
Ion a făcut un pas spre mormânt. Apoi încă unul. S-a oprit, și-a făcut cruce și a apucat ușor capacul sicriului. Toți am strigat să se oprească, dar era prea târziu.
A ridicat capacul.
În sicriu… era gol.
Un țipăt a rupt aerul. Cineva a căzut în genunchi. Altcineva a început să plângă. Eu simțeam cum mi se înmoaie genunchii. Nu era nici trup, nici haine, nimic. Doar pânza albă, mototolită, ca și cum cineva se ridicase din ea.
— Nu se poate… am șoptit. Am văzut-o cu toții în sicriu…
Atunci ne-am amintit ceva. La priveghi, Elena fusese neobișnuit de frumoasă. Prea frumoasă. Ca și cum dormea. Iar mâinile ei… erau calde. Preotul spusese că e de la lumânări, dar mulți simțiseră același lucru și tăcuseră.
Panica a pus stăpânire pe noi. Unii spuneau că a fost dezgropată de vreo femeie geloasă. Alții șușoteau despre lucruri necurate, despre blesteme și păcate vechi.
Am chemat poliția din oraș. Au venit după câteva ore, au cercetat, au pus întrebări. N-au găsit urme clare. Nici de hoți, nici de animale. Nimic.
Seara, satul era încremenit. Ușile se închideau mai devreme. Lumina se stingea în ferestre. Nimeni nu mai ieșea pe uliță.
În noaptea aceea, s-a auzit cineva bătând la poarta lui Ion. Când a deschis, Elena stătea în fața lui.
Vie.
Slabă, murdară de pământ, cu ochii roșii de plâns.
Nu era nicio stafie. Nu era nicio minune. A leșinat la scurt timp după ce a intrat, iar doctorul chemat în grabă a spus adevărul: Elena fusese declarată moartă prea repede. Inima ei bătuse extrem de slab. Fusese îngropată de vie.
A reușit, cu ultimele puteri, să spargă capacul sicriului și să iasă. A mers ore întregi, prin întuneric, până la prima poartă cunoscută.
A supraviețuit.
După câteva săptămâni, a plecat din sat. Fără scandal, fără răzbunare. Doar cu o valiză mică și câteva sute de lei strânși de oameni, rușinați și zguduiți.
De atunci, în satul nostru, nimeni nu mai judecă ușor. Nimeni nu mai vorbește pe la colțuri fără să știe adevărul.
Iar mormântul Elenei a rămas gol. Ca o lecție mută despre cât de ușor îngropăm oamenii… nu cu pământ, ci cu vorbele noastre.