Cuvântul meu a căzut greu, ca o ușă trântită.
Toți s-au întors spre mine.Patricia a râs scurt.
— Tu cine ești să vorbești?
M-am apropiat încet.Mi-am șters mâinile murdare de pantaloni.Și m-am uitat direct la ea.
— Sunt omul care plătește fiecare leu din casa asta.
S-a făcut liniște.
Mihai s-a ridicat brusc de pe scaun.
— Ce prostii spui, bă?
Mi-am scos legitimația din buzunar.Apoi telefonul.
Un click.Un e-mail deschis pe ecranul televizorului din living.
Conturile.Transferurile.Actele.
— Radu Popescu — am spus calm. — Fratele tău mai mic. Proprietar majoritar al grupului. Și, de azi, singurul responsabil pentru ce se întâmplă aici.
Patricia s-a albit la față.Invitații se fâstâceau.Cineva și-a luat haina.
M-am întors spre Elena.
Încă era pe jos.Plângea în hohote.
— Ridică-te — i-am spus încet. — Nu mai ești obligată să stai în genunchi pentru nimeni.
A ridicat privirea.Nu mă credea.
— De azi, ești angajată oficial la fundație. Contract corect. Salariu de 4.500 de lei. Program normal. Respect.
A clipit des.Lacrimile i-au curs și mai tare.
— Iar dumneavoastră — m-am întors spre Patricia — aveți două opțiuni: plecați acum sau chem poliția pentru agresiune.
N-a spus nimic.Și-a luat geanta.A ieșit.
Mihai a rămas.Mic.Fără replică.
— Tu știai — i-am spus. — Și ai ales să nu vezi.
A doua zi, vila a fost goală.
Elena a venit la fundație.Cu haine simple.Cu emoții.
În prima lună, și-a plătit datoriile.Apoi și-a dus fiul la stomatolog.Lucruri mărunte pentru unii.Urâte de scumpe pentru alții.
După un an, coordona echipa de curățenie din toate clădirile noastre.Cu respect.Cu voce calmă.
Într-o dimineață, m-a oprit pe hol.
— Domnule Radu… dacă nu erați dumneavoastră…
— Nu — am întrerupt-o. — Dacă nu erați dumneavoastră destul de puternică să mai rezistați o zi, n-aș fi aflat niciodată.
Uneori, dreptatea nu vine cu robe și ciocănel.Vine cu o pălărie de paie.Și cu cineva care, în sfârșit, alege să vadă.