Ușa s-a închis cu zgomot, iar vocile care au urmat au făcut-o pe Elena să înghețe.
— Am ajuns, mamă, a spus o voce pe care o cunoștea prea bine.
EraAndrei.
Inima i s-a strâns ca într-un clește. A auzit pași siguri, scaune trase, râsete forțate. O altă voce feminină, subțire, a chicotit.
— Sper că nu ne vede nimeni, a spus femeia.
— Stai liniștită, a răspuns Andrei. Am vorbit cu administratorul. Ne lasă sala mică, discret.
Elena simțea cum îi amorțesc mâinile. Respira cu greu. Nu îndrăznea să se miște.
— Andrei, ești sigur că faci ce trebuie? a întrebat femeia.
— Sigur. După nuntă rezolv tot. Elena e bună, muncitoare… dar naivă. Apartamentul e pe numele meu, creditul îl plătim „împreună”, iar tu… tu ai răbdare puțin.
Elena a simțit cum i se taie picioarele, de parcă ar fi căzut într-un gol.
— Și nunta? a întrebat femeia.
— Nunta e pentru lume. Pentru mama. Pentru aparențe. După aia, vedem noi.
Chelnerița a apărut lângă paravan, cu fața tensionată. I-a făcut semn Elenei să mai aștepte.
— Știi, a continuat Andrei, ea chiar crede că suntem o familie fericită. A plătit deja avansul: 18.000 de lei pentru restaurant, 6.000 pentru rochie… tot.
Elena a strâns din dinți. Fiecare cuvânt era o palmă.
— Hai să ciocnim, a spus femeia. Pentru viitorul nostru.
Sunetul paharelor lovindu-se a fost picătura finală.
Chelnerița a tras ușor paravanul.
— Acum, a șoptit.
Elena s-a ridicat. Picioarele îi tremurau, dar mersul îi era hotărât. A ieșit dintre paravan și a pășit în sală.
— Viitorul vostru? a spus calm, dar cu voce clară.
Andrei s-a întors. Fața i s-a albit complet.
— Elena?!
Femeia de lângă el s-a ridicat speriată.
— Se pare că ați uitat ceva, a continuat Elena. Că eu nu sunt oarbă. Și nici proastă.
A scos din geantă plicul cu documentele.
— Contractul de credit. Avansurile. Totul e pe numele meu. Și se anulează. Azi.
Doamna de la masă s-a uitat la Andrei, furioasă.
— Mi-ai spus că nu știe!
— Se pare că acum știe, a intervenit chelnerița, ferm. Și nu e prima care plânge din cauza ta.
Sala a amuțit.
Elena și-a pus geanta pe umăr.
— Nunta e anulată. Nu peste o săptămână. Acum.
S-a întors și a plecat. Fără lacrimi. Fără țipete.
Afară, aerul rece i-a umplut plămânii. A urcat în Kia ei vechi, a pornit motorul și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit.
Nu pentru că nu o durea.
Ci pentru că se salvase la timp.
Și uneori, exact asta e adevărata fericire.