Bătaia în ușă a răsunat scurt, hotărât.
Mihai s-a oprit din vorbit. Femeia de lângă el, o blondă cu unghii lungi și telefon scump în mână, s-a uitat mirată spre hol.
— Cine o mai fi și ăsta? a mormăit Mihai.
Elena, din patul ei din dormitor, a auzit totul. Inima îi bătea slab, dar repede. De câteva zile abia mai putea ține ochii deschiși, însă acum parcă ceva o ținea trează.
Mihai a deschis ușa cu nervozitate.
În prag stătea un bărbat în vârstă, îmbrăcat simplu, cu o geantă medicală în mână. Lângă el, o tânără asistentă.
— Bună ziua. O căutăm pe doamna Elena Popescu, a spus calm bărbatul.
— Pentru ce? a întrebat Mihai, încruntat.
— Sunt doctorul Ionescu, de la Institutul de Genetică Medicală din București. Am primit dosarul ei. Trebuie să o consultăm urgent.
Mihai a rămas câteva secunde tăcut.
— Nu mai are rost… a spus el rece. Medicii au zis că nu se mai poate face nimic.
Doctorul l-a privit fix.
— Cine a spus asta?
— Clinica privată unde am fost.
Doctorul a oftat adânc.
— Atunci îmi pare rău să vă spun, dar au greșit grav.
În dormitor, Elena a simțit cum i se strânge respirația.
Mihai a râs scurt, ironic.
— Cum adică au greșit?
Doctorul a intrat deja în casă, fără să mai aștepte invitația.
— Boala de care suferă soția dumneavoastră este rară, dar există un tratament nou. Nu e ușor, dar sunt șanse reale de recuperare. Am căutat-o de două săptămâni.
Asistenta a adăugat:
— Dosarul a fost trimis greșit și a ajuns târziu la noi. Dar nu e prea târziu.
Mihai a rămas mut.
Blonda de lângă el a făcut un pas înapoi, stingherită.
Doctorul a intrat în dormitor.
Elena stătea întinsă, palidă, dar cu ochii mari.
— Doamnă Elena, mă auziți?
— Da… a șoptit ea.
Doctorul i-a zâmbit cald.
— Nu sunteți pe moarte. Aveți nevoie de tratament și de răbdare. Dar avem șanse bune.
Lacrimile i s-au rostogolit pe obraji.
Pentru prima dată după luni întregi, Elena a simțit ceva ce credea că pierduse: speranța.
În spate, Mihai stătea în ușă, cu fața albă ca varul.
Doctorul s-a întors spre el.
— Dacă începe tratamentul repede, poate reveni la o viață normală. Dar are nevoie de liniște și sprijin.
Cuvintele acelea au căzut greu în cameră.
Sprijin.
Exact lucrul pe care Elena nu îl mai avea de mult.
Blonda și-a luat geanta în grabă.
— Eu… cred că ar trebui să plec, a murmurat ea.
Nimeni nu a oprit-o.
Ușa s-a închis după ea cu un zgomot sec.
În apartament a rămas o liniște apăsătoare.
Mihai s-a apropiat încet de pat.
— Elena… eu…
Dar ea l-a privit pentru prima dată fără teamă.
— Nu mai spune nimic.
Vocea ei era slabă, dar fermă.
Doctorul și asistenta pregăteau deja documentele pentru internare.
— Ambulanța ajunge în zece minute, a spus asistenta.
Elena s-a uitat încă o dată la Mihai.
Omul care promisese cândva că o va iubi la bine și la greu.
Și care, la primul greu, a fugit.
— Mihai, a spus ea încet.
— Da…
— Când mă întorc acasă… nu vreau să mai fii aici.
Cuvintele au căzut simple, dar tăioase.
El nu a răspuns.
Nu avea ce.
Zece minute mai târziu, Elena era urcată în ambulanță.
În timp ce mașina pornea spre spital, ea privea pe geam blocurile cenușii care treceau încet.
Viața ei nu se terminase.
De fapt… abia începea din nou.
Un an mai târziu, Elena mergea singură pe picioarele ei prin parcul Herăstrău.
Tratamentul fusese greu, cu multe zile de teamă și oboseală. Dar funcționase.
Avea din nou putere, avea planuri și, mai ales, avea liniște.
Apartamentul fusese vândut. Cu banii primiți își deschisese un mic atelier de design, meseria pe care o iubea.
Iar într-o dimineață, când doctorul i-a întins ultimele analize, i-a spus zâmbind:
— Elena, sunteți perfect sănătoasă.
Ea a ieșit din clinică, a tras adânc aer în piept și a zâmbit.
Uneori viața îți ia totul într-o clipă.
Dar uneori îți oferă, pe neașteptate, o a doua șansă.
Iar Elena a învățat ceva ce nu va mai uita niciodată:
Cei care te părăsesc când e greu nu meritau să fie lângă tine nici când era bine.