Andrei a oprit mașina la colț și a coborât fără să fie observat.
Ploua mărunt, iar lumina slabă a unui bec de pe stâlp abia lumina aleea.
Elisabeta a mers încet până la o ușă mică din spatele bisericii. A bătut de două ori.
Ușa s-a deschis imediat.
Andrei s-a apropiat tiptil.
Când a ajuns suficient de aproape, a auzit voci de copii.
Mulți copii.
A rămas nemișcat.
Elisabeta a intrat, iar ușa a rămas întredeschisă.
Curiozitatea l-a împins înainte.
Andrei s-a apropiat și a privit înăuntru.
Ce a văzut i-a tăiat respirația.
Într-o sală mică, luminată de câteva becuri vechi, stăteau aproape douăzeci de copii. Unii pe scaune, alții pe jos, cu ochii mari și flămânzi.
Elisabeta deschidea sacoșele.
Din ele a scos pâine, conserve, fructe, lapte și câteva pachete de biscuiți.
Copiii s-au luminat la față.
— Hai, pe rând, să ajungă la toată lumea, a spus ea cu vocea blândă.
Un băiețel mic s-a apropiat.
— Tanti Elisabeta, azi avem și mere?
— Avem, dragule. Uite.
Andrei simțea cum i se strânge pieptul.
A mai făcut un pas și ușa a scârțâit.
Elisabeta s-a întors.
Când l-a văzut, a rămas nemișcată.
— Domnule Andrei…
Copiii s-au întors și ei.
Pentru prima dată în viață, Andrei nu știa ce să spună.
A privit mesele improvizate, hainele uzate ale copiilor, cutiile cu mâncare.
— De… de unde sunt toate astea? a întrebat el încet.
Elisabeta a lăsat sacoșa jos.
— Din casa dumneavoastră.
Cuvintele au căzut greu în aer.
— Dar… nu am furat nimic de valoare. Doar mâncare care se arunca oricum. Fructe, pâine, conserve. Dumneavoastră cumpărați mult… și multe rămân.
Andrei nu spunea nimic.
Femeia a continuat, cu glasul tremurat.
— Copiii ăștia sunt din familii foarte sărace. Unii vin la biserică doar ca să mănânce ceva cald. Eu… doar am vrut să ajut.
Un băiețel cu o geacă prea mare s-a apropiat de Andrei.
— Tanti Elisabeta ne aduce mâncare în fiecare săptămână, a spus el. Dacă nu era ea…
Nu a terminat propoziția.
Andrei simțea cum i se încețoșează ochii.
În acel moment, a realizat ceva dureros.
El, omul care construia cartiere întregi și muta milioane de lei dintr-un cont în altul, nu văzuse niciodată lumea asta.
Lumea care exista la doar câteva străzi distanță.
Și femeia pe care o suspectase de furt era, de fapt, singura persoană care făcea ceva pentru ea.
Genunchii i s-au înmuiat.
Andrei a căzut în genunchi.
A început să plângă.
Ca un copil.
Copiii din sală se uitau uimiți.
Elisabeta s-a apropiat.
— Domnule Andrei…
Dar el a ridicat mâna.
— Nu… te rog… spune-mi Andrei.
A respirat adânc și s-a ridicat.
S-a uitat la toți copiii.
Apoi la Elisabeta.
— De câți ani faci asta?
— De aproape șase ani, a răspuns ea încet.
Șase ani.
Șase ani în care el nu observase nimic.
Andrei a scos telefonul.
Elisabeta s-a speriat.
— Nu chemați poliția… vă rog…
El a dat din cap.
— Nu chem poliția.
A format un număr.
— Mihai? Da, sunt Andrei. Mâine dimineață vreau să cumperi clădirea asta. Da, biserica și terenul din jur.
A închis.
Copiii îl priveau fără să înțeleagă.
Andrei s-a întors spre Elisabeta.
— Nu o demolăm.
A zâmbit printre lacrimi.
— O renovăm.
A făcut o pauză.
— Facem aici un centru pentru copii. Cu cantină, sală de studiu și medic.
Elisabeta și-a dus mâna la gură.
— Serios?
— Da.
S-a uitat din nou la copii.
— Și de acum înainte, mâncarea nu o să mai vină din sacoșe.
A zâmbit larg.
— O să vină cu camionul. În fiecare zi.
Copiii au început să aplaude.
Iar Andrei, pentru prima dată după foarte mulți ani, a simțit că banii lui chiar construiau ceva care conta cu adevărat.