Maria a rămas nemișcată o clipă, ținând lampa cât de sus a putut, ca și cum lumina slabă ar fi putut alunga orice rău care s-ar fi putut ascunde înăuntru. Inima îi bătea încet, dar sigur, ca un ciocan care anunța ceva important și necunoscut.
S-a apropiat de lada mare, pas cu pas. Lemnul era putred, dar încuietoarea părea mult mai bine conservată decât restul. A atins-o cu vârful degetelor. Rece ca gheața. Prea rece pentru un loc unde umezeala ar fi trebuit să înmoaie metalul. Un fior i-a străbătut șira spinării.
Apoi privirea i s-a îndreptat spre lada mai mică. Era ușor crăpată, iar capacul se înclinase într-o parte, dezvăluind o bucată de pânză înfășurată în jurul a ceva mic și rotund. Maria a înghițit în sec, s-a aplecat în față și a ridicat încet pânza. Înăuntru se afla un medalion ciudat, greu, din bronz înnegrit, gravat cu aceeași inscripție ca și treapta: „Cine coboară poartă povara unui secret”.
Nu înțelegea nimic, dar simțea că totul era legat de această moșie, de familia Mendu, poate chiar de femeia care murise în fântână cu ani în urmă. Gândul îi dădea fiori pe șira spinării: ce-ar fi fost dacă moartea ei nu ar fi fost un accident?
A ridicat una dintre hârtiile împrăștiate pe podea. Era o scrisoare veche, scrisă în grabă: „Ascundeți totul. Unii ar face orice pentru ceea ce am găsit. Lăzile nu pot fi deschise decât la momentul potrivit.”
Maria a simțit cum aerul din cameră se îngreunează. Nu era genul care să se lase dusă de povești, dar ceva acolo jos o apăsa. Totuși, nu ajunsese atât de departe încât să plece cu mâinile goale.
Și-a încordat coloana vertebrală și s-a apropiat din nou de lada mare. A apăsat pe încuietoare. Era bine încuiată. S-a uitat în jur și a zărit o piatră mare desprinsă de perete. A ridicat-o, a introdus-o între încuietoare și lemn și, scrâșnind din dinți, a lovit-o. Încuietoarea a cedat cu un pocnet sec care a răsunat în toată camera ca un tunet.
Maria a respirat adânc și a ridicat capacul.
Înăuntru erau sacoșe de piele legate cu sfoară. Le-a deschis una câte una și a simțit cum i se slăbesc genunchii: erau pline de monede de aur, care sclipeau slab în lumina lămpii. Lângă ele zăcea un teanc gros de hârtii care conțineau datorii, acte de proprietate și, printre ele, un caiet legat în piele.
L-a deschis. Pe prima pagină era inscripția: „Jurnalul lui Grigore Mendu”.
Acesta era numele părintelui Jacob.
Maria nu voia să fure nimic. Acesta nu era bărbatul. Dar știa că ceea ce găsise putea schimba vieți – poate chiar și pe ale ei. Poate că Jacob nici măcar nu știa ce se ascundea sub propria sa moșie.
Întorcând paginile, a simțit o briză rece suflând prin cameră. Lampa a pâlpâit. Maria a înlemnit.
Apoi a auzit.
Nici un geamăt. Nici un țipăt.
Ci pași.
Pași ușori pe scările de piatră, coborând.
Maria a simțit cum i se îngheață sângele. Cineva cobora. Cineva care știa despre aceste scări. Cineva care nu voia să fie descoperit.
Repede, închise cutia, își trase șorțul strâns peste piept și se lipi de perete, ținând lampa cât mai aproape posibil, ca și cum lumina slabă ar fi fost singura ei apărare.
Umbra unui bărbat apăru în deschizătură.
Maria își ținu respirația.
Când silueta intră în cameră, ridică lampa, iar fața lui se lumina.
„Domnule Jacob?!…”
Bărbatul se uită la ea mult timp. Nu cu furie. Nu cu frică. Ci cu o tristețe pe care Maria nu o mai văzuse la el până atunci.
„Nu trebuia să ajungi aici, Maria… dar dacă ai ajuns, atunci așa era.”
Intră în cameră, se aplecă, atinse lada mare și oftă adânc.
„Acesta este secretul care a ruinat generații din familia mea. Acest aur…” s-a uitat prin cameră, „…a adus doar blesteme, suspiciuni și moarte. Tatăl meu l-a ascuns, sperând să protejeze familia. Dar adevărul trebuie să iasă la iveală, altfel cercul nu va fi niciodată rupt.”
Maria l-a privit neîncrezătoare.
„Și… ce vrei să faci cu toate astea?”
Jakub s-a uitat la ea.
„Folosește-le ca să repari ce s-a stricat. Pentru oameni, nu pentru mândrie. Dar am nevoie de cineva care a văzut totul și va spune adevărul atunci când va fi necesar. Cineva de încredere.”
Maria a simțit un nod în gât. Ea? O femeie fără nimic, care a venit să câștige câțiva lei?”
Dar în privirea lui era o sinceritate care a dezarmat-o.
„Dacă mă ajuți, Maria… îți promit, nu va trebui să-ți mai faci griji pentru ziua de mâine.”
Pentru prima dată după ani de zile, Maria a simțit cum îi crește speranța în inimă. Și-a șters mâinile de șorț și a dat din cap.
„Domnul…” „Iacob… Sunt cu tine.”
Și în lumina pâlpâitoare a lămpii, doi oameni simpli, marcați de viață, au decis împreună să rupă un vechi blestem și să aducă dreptatea la lumină.
Pentru prima dată, întunericul din adâncul conacului nu-i mai îngrozea. Căci undeva în acel întuneric, un nou început se ivea.