În mașină, Iulian nu a pornit imediat motorul.
A citit nota de mai multe ori.
„Suntem urmăriți”.
Nu era niciun cuvânt „noi suntem” în el. S-a spus „noi suntem”.
Asta însemna că nu era doar ea.
S-a întors în zonă în acea seară, dar nu a intrat în restaurant. A rămas peste drum, într-o cafenea mică. Ea a privit cum muncitorii plecau unul câte unul.
Andreea a fost ultima care a plecat.
Gheorghe a urmat-o.
Nu s-a apropiat prea mult, dar suficient de aproape încât să o forțeze să facă pași mici și lenți. îi șopti ceva la ureche. Ea a dat din cap.
Iulian simţi că sângele îi fierbe.
A doua zi a venit din nou, încă deghizat.
O altă masă.
Un alt ordin.
O altă chelneriță.
Aceeași frică atârna în aer.
Când Andreea s-a apropiat, nu a spus nimic despre bilet. Pur și simplu a lăsat chitanța pe masă și în ea, printre numere, era un alt mesaj:
“Ne reține salariul. Ne amenință. Ne reține banii pentru greșeli inventate.”
Salariile.
Iulian știa datele oficiale. El știa cât ar trebui să câștige. De la 3.000 la 3.500 lei net plus bacșișuri.
Dacă li s-ar reține banii, cine i-ar lua?
În zilele următoare, Iulian a strâns probe. A verificat registrele de contabilitate. Acorduri. Transferuri.
El a descoperit că managerul raportase „daune” fictive. Vase sparte. Epuizat. Penalize.
Banii nu au ajuns niciodată în contabilitatea companiei.
Au ajuns pe alt cont.
Controlat de Gheorghe.
Dar asta nu este tot.
Camere de supraveghere în vestiare. Nici un acord. Nu există informații disponibile.
Mesaje trimise angajaților noaptea.
Presiune.
Șantaj emoțional.
Iulian nu a mai așteptat.
Vineri seara, când restaurantul era plin, a intrat fără pălărie. Într-un costum.
A cerut un microfon.
Gheorghe a coborât repede din biroul de sticlă, zâmbind fals.
— Domnule, avem o petrecere privată…
— Da, spuse Iulian calm. Petrecerea mea.
În cameră era liniște.
— Mă numesc Iulian Mureșan. Sunt proprietarul acestui restaurant.
În hol se auzi un murmur.
Gheorghe palid.
Tăcere totală.
— Avem dovezi clare de furt, abuz și intimidare. Plângerea a fost deja depusă.
În restaurant au intrat doi polițiști, care fuseseră chemați discret cu zece minute mai devreme.
Gheorghe a încercat să protesteze. Dar era prea târziu.
Andreea a privit scena cu ochii mari și umezi.
Iulian se întoarse către muncitori.
— De mâine, toate salariile restante vor fi plătite integral. Fără penalități inventate. Fără teamă. Cine vrea să rămână, rămâne. Cine vrea să plece, pleacă cu recomandare și cu un salariu zilnic.
Andreea a început să plângă.
Nu de frică.
Cu ușurare.
În lunile următoare, „La Salcâm” s-a schimbat.
Nu doar meniul.
Atmosferă.
Râsul a înlocuit șoaptele.
Sfaturile au crescut.
Clienții au simțit diferența.
Iar într-o seară, când restaurantul era plin și pe fundal cânta discret muzică live, Andreea s-a apropiat de Iulian.
El a zâmbit.
„Credeam că îl dau unui client la întâmplare”.
„Și am crezut că o să verific niște numere.”
Se priviră unul la altul câteva secunde.
Uneori, un mic bilet poate salva o viață.
Și uneori, profitul real al unei companii nu este banii.
Dar oameni care nu mai trăiesc în frică.