Mașina a virat într-un loc pe care Margareta nu-l recunoștea.
Acesta nu era drumul spre spital. Nu erau clădirile gri sau gardurile înalte despre care auzise de la alte femei din cartier.
„Lidia… unde mergem?”, a întrebat ea, cu vocea tremurând ușor.
Lidia nu a răspuns imediat. Și-a mușcat buza, a încetinit și a tras la dreapta, lângă un mic parc din cartier. Era liniște. Singurele sunete erau foșnetul frunzelor și câțiva copii care se jucau într-un leagăn.
„Mamă”, a spus ea în cele din urmă, întorcându-se către Margareta. „Te rog, ascultă-mă.”
Inima Margaretei bătea cu putere. Mâinile îi erau reci.
„Știu că ai crezut că te duc la spital”, a continuat Lydia. „Știu că te-ai pregătit pentru asta. Și îmi pare rău că te-am lăsat să crezi.”
Margareta a înghițit în sec.
„Și…?”
Lidia a zâmbit slab, dar lacrimile i-au umplut ochii.
„Te duc acasă. La mine acasă.”
Cuvintele au curs cu greutate, ca și cum aerul din mașină s-ar fi oprit din circulație.
„Ce vrei să spui… despre tine?” a șoptit Margareta.
„Mi-am vândut vechiul apartament, mamă. Am cumpărat o casă la marginea orașului. Parter, fără scări. Grădină mică. Baie cu balustradă. Tot ce ai nevoie.”
Margareta a clătinat din cap neîncrezătoare.
„Lidia, nu vreau să fiu o povară…”
„N-ai fost niciodată”, a izbucnit Lidia. „Nu când m-ai scos din orfelinat. Nu când ai avut două locuri de muncă ca să pot avea un ghiozdan nou. Nu când te-ai sacrificat pentru mine.”
Lacrimile îi curgeau acum cu putere.
„Rândul meu, mamă.”
Au pornit din nou la drum. De data aceasta, Margareta s-a uitat altfel pe fereastră. Nu a mai numărat pierderile. Începea încet să spere.
Casa Lidiei era simplă, dar caldă. O față de masă croșetată pe masă. Tablouri pe perete. Unul cu tânăra Margareta, zâmbind larg.
„Ai păstrat-o…” a murmurat ea.
„Desigur. Ești mama mea.”
În zilele care au urmat, Margareta a început să-și recapete puterile. Mâncarea era gătită „ca acasă”. Cafeaua dimineața, băută pe o bancă, la soare. Vecini care o primeau cu brațele deschise. O viață care nu se terminase, ci mergea mai departe.
Într-o seară, Margareta i-a dat Lidiei vechiul ei inel de nuntă.
„Păstrează-l. Fie ca să-ți aducă fericire.”
Lidia și l-a pus înapoi pe mână.
„Păstrează-l. Încă mai avem timp.”
Margaret a înțeles atunci că dragostea adevărată nu duce la un sfârșit rece și singuratic, ci la o masă caldă, o lumină arzătoare și o inimă care te așteaptă.
Și pentru prima dată după mult timp, a adormit fără frică.