M-am uitat în jur de parcă pentru prima dată am simțit ochii tuturor asupra mea. Oamenii s-au oprit din mers, unii cu gura căscată, alții prefăcându-se că sunt ocupați, dar se uitau în continuare la mine. Nu eram obișnuit cu acest tip de atenție. De obicei eram invizibil în familia Rareș. Și probabil asta au vrut să fiu.
Pilotul a făcut un pas înapoi, dându-mi timp să-mi revin.
Gata? Nici nu știam ce să simt.
Rareș a făcut primul pas spre mine, ridicând deja vocea:
M-am uitat la el. Pentru prima dată în ultimii ani, nu m-a făcut să mă simt mic.
— N-am făcut nimic, Rareș. Dar se pare că cineva a vrut să mă trateze așa cum nu ai făcut-o niciodată.
a pufnit Andreea. – Hai… Cine ți-ar plăti charterul?
Tonul ei a depășit charterul.
M-am întors către pilot.
El a dat din cap.
În timp ce mă îndreptam spre zona de securitate, cu doi însoțitori de bord în frunte, am simțit inima bătându-mi în urechi. Nu înțelegeam nimic, dar în același timp simțeam în stomac un fel de dreptate pe care nu o mai trăisem până acum. Justiție care nu a venit din argumente sau explicații, ci pur și simplu… din faptul că meritam mai bine.
Am ajuns la o ușă laterală, diferită de culoarele obișnuite pentru pasageri. Pilotul a trecut cardul și ușa s-a deschis pe un coridor luminat discret.— Zborul dumneavoastră este spre București, doamnă. Cineva a vrut ca totul să fie confortabil.
— Cine? am întrebat eu liniştit, aproape în şoaptă.
Pilotul a continuat să meargă.
„Vei afla pe parcurs.”
Coridorul se termina unde vedeam un mic avion alb cu elice strălucitoare și scări coborâte prin peretele de sticlă. Părea un vis scump la care nu îndrăznisem niciodată să mă gândesc.
În timp ce urcam scările de metal, telefonul mi-a vibrat.
Rar.
M-am uitat la ecran.
Am lăsat telefonul să vibreze până a tăcut.
În avion, stewardesa mi-a arătat locul meu – un scaun moale, bej, cu loc pentru două persoane. M-am ridicat încet, încă stânjenit, încă neînțelegând prin ce treceam.
Abia după ce ușile s-au închis și motoarele au început să vibreze ușor, am simțit lacrimile curgându-mi în ochi.
Nu de frică.
Din eliberare.
Primul meu gând a fost: cine ar face asta pentru mine?
Apoi am auzit o notificare prin mesaj text.
Era un mesaj de la cineva pe care nu-l văzusem de ani de zile:
“Ioana, sper că surpriza mea a fost un succes. Cred că este timpul să-ți amintești cât valorezi.”
Legendă: Adrian – prietenul tău de la facultate.
Am simțit că pământul dispare de sub picioare. Adrian… omul care m-a ascultat când Rareș m-a făcut să plâng, omul care a spus mereu că merit „toată lumea, dar mă mulțumesc cu firimituri”.
Și acum? Mi-a trimis un avion privat?
Motoarele au început să funcționeze la viteză maximă, iar avionul s-a deplasat spre pistă.
În acest moment am închis ochii.
Nu pentru că zburam.
Dar pentru că pentru prima dată după mulți ani am simțit că mă întorc.
Mă întorceam la mine.
Zgomotul motoarelor a crescut mai tare, aerul a vibrat și inima îmi bătea în ritm.
Când avionul a decolat, o liniște caldă m-a cuprins.
Nu știam ce mă așteaptă în București.
Nu știam ce voia să-mi spună Adrian.
Nu știam cât curaj voi găsi.
Dar pentru prima dată nu mi-a fost frică.
Pentru prima dată am simțit că povestea mea tocmai începe.
Și că orice s-ar întâmpla, nu voi mai fi niciodată călcat în picioare.