Ana a simțit că i se tăie picioarele, dar nu scoase niciun sunet. Inima îi bătea atât de tare încât părea să se audă în tot cartierul. Într-o fracțiune de secundă, tot ceea ce fusese viața ei a fost rupt în două.
Ea nu a plâns.
Ea nu a țipat.
S-a rezemat de perete și a tras adânc aer în piept.
„Bine”, gândi ea. „Dacă așa ar trebui să fie jocul, vom juca până la final.”
Ea a părăsit moșia neobservată. Afară, soarele strălucea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Oamenii erau grăbiți, fiecare cu viața lui. Ana s-a urcat din nou în taxi și a cerut o plimbare acasă.
Pe drum, ea și-a deschis telefonul. Cont comun. Vestea. Fotografii. Tot ceea ce ea ignorase anterior din încredere sau comoditate. Piesele puzzle-ului au început să se potrivească dureros. Transferuri de bani. Cantitati mici, apoi mai mari. Cadouri scumpe. Minciuni frumos ambalate.
Când a ajuns acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să scoată dosarul cu documente din sertar. Casa era pe numele ei. Un împrumut, rambursat aproape în întregime din salariul ei. Mașina a fost scoasă din compania părinților mei. Chiar și economiile ei – toarnă de bani puși deoparte, lună de lună – erau în contul ei.
Ana a zâmbit amar.
Nu era femeia proastă pe care și-o închipuise Mihai.
Și-a sunat mama.
— Mamă, ai timp să vii la mine în seara asta? întrebă ea calmă. — S-a întâmplat ceva? – Da. Dar totul va fi bine.
Apoi a sunat avocatul. O recomandare veche, salvată „pentru orice eventualitate”. El a explicat pe scurt situația. Vocea de la celălalt capăt era calmă, încrezătoare.
„Putem depune actele mâine dimineață”, a spus el. – Ai destule dovezi.
Ana închise telefonul și se așeză la masă. Ea a luat o bucată de hârtie și un pix. A început să scrie. Fără remuşcări. Fără lacrimi. Doar faptele. Date. Sume. Deciziile.
Seara, Mihai s-a întors acasă vesel, cu o minciună pregătită despre „trafic” și „întâlniri neplanificate”. A intrat în bucătărie și s-a oprit brusc.
Ana stătea la masă. Linişti. În fața ei erau documente.
— Ai venit devreme, spuse el, forțându-și un zâmbet. — Da, răspunse ea calmă. — Am avut timp să rezolv o mulțime de lucruri astăzi.
El îi întinse o bucată de hârtie.
Mihai a citit-o. Fața i se palidă.
„Ana, pot să-ți explic…” „Nu”, a spus ea ferm. – Ai explicat deja. La aeroport. Pe scări. Când credeai că sunt la serviciu.
Urmă o tăcere grea.
„Ai două zile să-ți împachetezi lucrurile”, a continuat ea. – Cheile rămân aici. Un avocat vă va contacta. Veți returna banii pe care i-ați cheltuit fără un acord. Altfel, ne vedem în instanță.
Pentru prima dată, Mihai nu a avut nimic de spus.
Ana se duse la fereastră. Afară se aprindeau luminile orașului. Bucureștiul a fost vibrant, indiferent și vibrant. Și pentru prima dată după mult timp a simțit ceva nou.
Relief.
Acesta nu a fost sfârșitul ei. Acesta a fost începutul.
Ea știa că o să doară. Că vor fi nopți grele. Dar ea mai știa un lucru: fusese aleasă.
Și asta a schimbat totul.