Femeia s-a apropiat încet, trăgând căruciorul pe drumul de pământ. Era evident ezitantă, neștiind dacă să spună totul sau să-l cruțe. Grigore a simțit că i se taie respirația, ca și cum întreaga lui lume ar fi atârnat de răspunsul ei.
„Nastasia… nu mai locuiește aici”, a șoptit femeia, privind în altă parte. „A plecat după ce a născut.”
Un pumn în stomac l-ar fi durut mai puțin. Grigore s-a simțit clătinându-se, dar femeia a întins mâna, asigurându-l.
„Și copilul? Unde e copilul?”, a întrebat el cu voce tremurândă.
Femeia a ridicat discret un colț al păturii de pe cărucior. Un băiețel cu ochi mari și albaștri, ca ai lui, dormea liniștit, cu pumnii strânși.
„Mi l-a lăsat mie… să am grijă de el până se va pune din nou pe picioare”, a spus femeia. „A spus că se va întoarce… dar au trecut trei luni.”
Lacrimile lui Grigore au căzut direct pe marginea căruciorului. Nu știa dacă să plângă de dor, de vinovăție sau de ușurare că măcar copilul era în viață, aici, la câțiva metri distanță.
„Pot… pot să-l țin în brațe?”, a întrebat el încet.
Femeia a dat din cap. Grigore l-a ridicat ușor pe băiat, ca și cum ar fi fost un secret, ca și cum ar fi fost ceva de care nu putea renunța. Pentru prima dată în luni de zile, s-a simțit capabil să se ridice din genunchii dureroși.
„Cum îl cheamă?”, a întrebat el, strângându-și fiul la piept.
„I-a pus numele Ilie”, a spus femeia. „A spus că este numele bunicului său.”
Inima lui Grigore s-a strâns. Tatăl său, care îl părăsise prea devreme, rămăsese totuși pe lume datorită acestui copil. Nu știa dacă să râdă sau să plângă.
„Unde a dispărut Nastasia?”, a întrebat el, de data aceasta cu o notă de putere în voce.
Femeia a oftat. „La oraș. La Cluj. Spunea că trebuie să-și găsească de lucru. Era îngrozită, singură, fără sprijin. Credea că nu te vei mai întoarce… că ai uitat-o.”
Cuvintele îi sfâșiau sufletul. Știa că făcuse o greșeală. Lăsase dragostea și viața în urmă, crezând că timpul va repara totul. Dar timpul nu va repara nimic dacă nu se face nimic.
„Mă duc după ea”, spuse el, îmbrățișând copilul și mai strâns.
Femeia zâmbi slab. „Așa este, Grigore. Dar ia-l pe Ilie. E al tău.”
Tăcu o clipă, vântul purtând mirosul de fân uscat și de păsări care zburau peste râu. În acea tăcere, Grigore și-a dat seama că nu mai era băiatul care plecase în armată. Era tată.
Se întoarse spre casa abandonată a copilăriei sale. Ușa scârțâi, dar intră hotărât. Se scutură de praf, deschise ferestrele, aduse apă și încălzi lapte pentru copil. Fiecare gest îl vindeca puțin, ca și cum el și casa ar fi renăscut din aceeași durere.
Au trecut două zile. Și în a treia zi, cu Ilie legat la piept într-un ham pe care mama lui i-l cususe cu ani în urmă, Grigore a pornit spre gară. Știa că îl aștepta o călătorie dificilă, dar mai important, știa că viața nu te întreabă dacă ești pregătit.
Trenul spre Cluj a sosit cu zgomotul său obișnuit. Grigore s-a urcat, ținându-și strâns copilul în brațe. Privind pe fereastră la satul care se micșora în depărtare, simțea că nu fugea de trecut, ci spre viitor.
În Cluj, zgomotul orașului l-a lovit ca o avalanșă. Dar nu s-a oprit. A întrebat oameni, a intrat în magazine, piețe, în brutăria unde știa că Nastasia visa să lucreze. Niciun răspuns.
Apoi, într-o după-amiază, o femeie a ieșit dintr-un bloc vechi și a înlemnit, cu o pungă de pâine în mână.
Era ea.
Privirile li s-au întâlnit și, pentru câteva secunde, lumea a tăcut. Nastasia și-a acoperit gura cu mâna când l-a văzut pe Ilie.
„Grigore… tu… ai venit?”
A făcut câțiva pași spre ea, simțind cum i se crăpă carapacea de vinovăție și frică.
„Am venit să-mi iau familia acasă”, a spus el.
Nastasia a izbucnit în lacrimi, iar Ilie s-a întins spre ea, ca și cum ar fi recunoscut ceva vechi și prețios.
Și în mijlocul orașului agitat, cei trei s-au îmbrățișat. Pentru prima dată, Grigore a simțit că viața îi dădea o altă șansă.
Și că de data aceasta nu o va pierde.