…și în acel moment Elena și-a dat seama că jocul se terminase.
Nu cu lacrimi.
Nu cu țipete.
Ci cu tăcere.
S-a ridicat încet, și-a luat haina și a părăsit clădirea fără să se uite înapoi. Afară, Bucureștiul era ud, gri și grăbit, ca în fiecare seară de noiembrie.
O mașină o aștepta.
În drum spre aeroport, telefonul ei a vibrat din nou. Mesaje de la contabili, de la parteneri, de la oameni care o cunoșteau drept „doamna din umbră”, cea care semna, calcula și tăcea.
Acum doisprezece ani, își abandonase cariera în aviație pentru Radu.
Ea era cea care știa cifrele.
Ea era cea care făcuse planurile inițiale.
Fondase compania sub numele de companie-fantomă, pentru „securitate”.
Radu era chipul.
Ea, creierul.
În timp ce avionul privat decola, Elena a privit cum luminile orașului se sting. Pentru prima dată, nu a simțit nicio teamă.
În același timp, Radu a ajuns la întâlnirea vieții sale.Biroul lui Viktor Dima era gol.Secretara l-a informat politicos că întâlnirea fusese anulată.Categoric.
Când a cerut o explicație, tot ce a auzit a fost:
„Compania de transport a fost cumpărată.”
De către AeroPopescu International.
A doua zi dimineață, ziarele de afaceri zumzăiau.Numele Elenei era peste tot.
Radu a înțeles adevărul abia când conturile sale au fost blocate.
Când și-a dat seama că tot ce considera al său era doar împrumutat.
Elena a încheiat tranzacția la Milano cu o strângere de mână.Simplu. Curat.
În seara aceea, pe balconul hotelului, cu ceaiul fierbinte în mână, a zâmbit sincer pentru prima dată.
Nu a câștigat doar o companie.Și-a recăpătat viața.
Și aplauzele…De data aceasta au fost reale.