Nelu a stat nemișcat câteva secunde.
Nu pentru că ar fi fost surprins. Nu pentru că ar fi fost rănit pentru prima dată.
Ci pentru că, după o viață întreagă în care a privit moartea în ochii lui, disprețul, exprimat printr-un zâmbet, l-a lovit mai tare decât orice glonț.
„Domnule director”, a spus el calm, „acesta este contul meu. Dacă există o problemă, spuneți-mi și plec.”
Cătălin a ridicat din umeri.
„Avem datoria să investigăm. Știți, au existat cazuri de… oameni care s-au dat drept veterani ca să profite de asta.” Apoi s-a uitat la agentul de pază. „Vă rog să-l însoțiți afară până când putem explica.”
Agentul de pază a ezitat.
S-a uitat la bătrân. La șapca lui. La postura lui dreaptă, deși spatele îl trăda. La felul în care stătea, ca și cum ar fi așteptat un ordin.
„Nu este nevoie”, a spus Nelu încet. „Plec singur.”
A făcut un pas înapoi.
Deodată, ușa băncii s-a deschis.
Un bărbat înalt, într-o haină închisă la culoare, a intrat cu pași grei. Liniștea s-a așternut peste cameră.
„Care dintre voi l-a dat afară pe Ion Radu?”, a întrebat el cu o voce gravă.
Cătălin a înlemnit.
„Cine sunteți?”
Bărbatul și-a descheiat haina și și-a arătat legitimația.
Generalul-maior Dumitru Marinescu.
Casierița și-a acoperit gura cu mâna.
Gardianul a făcut un pas înapoi.
„Acest om”, a continuat generalul, arătând spre Nelu, „m-a antrenat.” „A antrenat sute de soldați.” „A fost în misiuni despre care nici măcar astăzi nu citești în manuale.” „Și l-ai făcut să fie un «fals veteran»?”
Cătălin a început să mormăie ceva despre proceduri.
Generalul l-a întrerupt cu o privire.
„Procedura este respect pentru oameni. Restul este birocrație.”
S-a întors către Nelu.
„Iertați întârzierea, domnule instructor.”
Ochii bătrânului s-au umezit.
Nu de rușine. Nu de durere.
Ci pentru că, după toți acești ani, cineva i se adresase din nou cu „domnule”, fără ironie.
Directorul băncii a sosit în grabă.
Scuze. Promisiuni. Oferte.
Nelu a retras banii. Exact suma pe care o ceruse.
Câteva sute de lei.
Nimic mai mult.
În timp ce pleca, generalul i-a pus o mână pe umăr.
„Nepotul dumneavoastră va fi mândru de dumneavoastră.”
Nelu a zâmbit.
„Sper că nu trebuie să fie general ca să fie respectat.”
În ziua aceea, banca și-a schimbat procedurile.
Dar pentru Nelu, cel mai important lucru fusese deja realizat:
Demnitatea.