Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o puteam auzi chiar și peste vuietul motoarelor. Numele acela îmi răsuna în cap, ciocnindu-se cu amintiri pe care le credeam moarte.
Andrei.
Andrei Ionescu.
Primul meu iubit. Băiatul cu care visam o viață simplă, într-un apartament mic, cu mușcate la fereastră și cafea la pachet în fiecare dimineață. Băiatul care pleca la școala de zbor și îmi promise că se va întoarce.
Nu s-a mai întors niciodată.
Sau cel puțin așa credeam.
Am simțit o strângere în piept. Mi-am acoperit gura cu mâna ca să nu scot niciun sunet. Ion era lângă mine, dar o prăpastie vastă, plină de durere și ani netrăiți, se deschisese între noi.
Zborul a continuat. Minutele treceau încet, fiecare secundă atârnând ca o piatră. O parte din mine voia să alerg la cabină, să bat la ușă și să strig: „Sunt eu! Maria!” Cealaltă parte se temea. Dacă nu era el? Dacă mintea mea îmi juca feste, slăbită de durere?
În timp ce avionul își începea coborârea, am auzit din nou vocea. Aceeași voce. Fără îndoială.
După aterizare, pasagerii au început să se ridice. Am rămas acolo, paralizat. Ion s-a uitat la mine pentru prima dată, cu adevărat.
„Ești bine?”, a întrebat el.
Am clătinat din cap.
„Trebuie… trebuie să mai stau puțin.”
A plecat fără să pună nicio întrebare. Poate că și el avea nevoie de aer.
Am așteptat până când avionul a fost aproape complet gol. Însoțitoarea de bord a venit.
„Doamnă, sunteți bine?”
„Aș dori… aș putea… să vorbesc cu pilotul.”
S-a uitat la mine surprinsă, apoi a dat din cap.
Câteva minute mai târziu, ușa cabinei s-a deschis.
Și l-am văzut.
Păr gri. Riduri fine în jurul ochilor. Dar privirea… aceeași.
S-a uitat la mine o secundă. Apoi din nou. Și apoi i-am văzut fața schimbându-se.
„Maria…” a spus el încet.
Am izbucnit în lacrimi. O lacrimă care se adunase în mine de ani de zile, nu doar din cauza morții fiului meu, ci din cauza a tot ce pierdusem pe parcurs.
Ne-am așezat pe două locuri în avionul gol. I-am povestit despre fiul meu. Mi-a povestit despre viața lui. Niciunul dintre noi nu a avut o viață ușoară. Niciunul nu fusese cruțat.
„Te căutam”, a spus el. „Dar ai dispărut. Mi s-a spus că te-ai căsătorit.”
„Am crezut că m-ai uitat”, am răspuns.
Am stat acolo până când însoțitorul a anunțat că avionul trebuie pregătit.
În timp ce mă ridicam să plec, Andrei m-a luat ușor de mână. „Îmi pare rău să te văd din nou așa.”
„Și eu”, am spus. „Dar poate… poate ar fi trebuit.”
La înmormântare, Ion a stat lângă mine. Pentru prima dată după mult timp, m-a ținut de mână. Mai târziu, i-am povestit despre Andrei. Nu era furios. Doar obosit.
Durerea nu s-a potolit.
Dar ceva s-a calmat.
Mi-am dat seama că viața nu ne oferă întotdeauna ceea ce ne dorim, dar uneori ne oferă exact ceea ce avem nevoie, chiar și în cele mai întunecate zile.
Și uneori o voce din avion îți amintește cine erai… ca să poți merge mai departe.