Nu erau bani în cutia de prăjituri, așa cum se aștepta Andrei. Nu câteva bancnote mototolite. Erau hârtii. O mulțime de hârtii. Dosare îngălbenite, chitanțe, contracte, acte notariale, toate legate cu sfoară.
Andrei simți un nod în stomac.
Ion se aşeză încet pe blocul de lemn. Respira greu.
Andrei a râs scurt, nervos. Râsete goale.
Ion se uită la el. Ochii lui erau obosiți, dar strălucitori.
— Citește.
Andrei scoase primul dosar. A fost un contract de cumpărare și vânzare. Teren in raza orasului, la marginea localitatii, aproape de drumul raional. Apoi încă unul. Și încă unul. Plot alăturat. Un total de șapte parcele.
— De ce ai cumpărat terenul? – mormăi Andrei. – Ți-am spus să-ți faci o casă!
Ion zâmbi din nou, la fel de amar.
Apoi a scos un alt teanc. Extrase bancare. Investiții. O mică companie de transport local. Două dube uzate. Acorduri cu magazine dintr-un oraș din apropiere.
— Am început cu o dubă. Apoi încă unul. Am lucrat cu ei zi și noapte. Am condus și am descărcat. Am dormit oriunde am putut. Iată…” arătă el spre canisa animalelor.
Andrei simți un nod în gât.
Ion a scos ultimul document. Extras bancar recent. Suma a fost mare. Foarte mare. Mult mai mare decât trimisese Andrei în zece ani.
Andrei simți că îi slăbesc picioarele.
Ion lăsă capul în jos.
— Pentru că cineva a trebuit să-și strângă cureaua. Erai singur printre străini. eram acasă. Am spus că o pot lua.
Urmă o tăcere grea.
Atunci Ion se ridică, scoase o cheie nouă din buzunar și o puse în mâna lui Andrei.
Au mers câteva sute de metri până la capătul drumului. Acolo, în spatele unui gard simplu, stătea o casă mare, solidă, neterminată la exterior, dar evident durabilă. Fără fast. Fără coloane inutile. Dar construit pentru a rezista o viață întreagă.
— N-am vrut o vilă strălucitoare, spuse Ion încet. — Îmi doream o casă. Unul în care trăiești, nu unul la care te uiți.
Andrei a intrat. Pereți drepti. Camere luminoase. Bucătărie mare. Un loc pentru copii. Un loc pentru pace.
A îngenuncheat în mijlocul casei și a plâns. De data aceasta din recunoștință.
Ion își puse o mână pe umăr.
În acea seară, pentru prima dată în zece ani, au mâncat împreună la aceeași masă. Drept. Exact ca pe vremuri.
Iar Andrei a înțeles că adevărata bogăție nu a fost niciodată vila, ci sacrificiul tăcut al fratelui său care a hotărât să se ardă ca să poată trăi celălalt.