Bărbatul din mașină s-a apropiat repede de ei, trăgându-și haina peste cap ca să se apere de ploaie.
„Domnule Rusu, îmi pare rău… sincer, nu știam că s-a ajuns la asta.”
Florin l-a privit cu atenție.
„Cine sunteți?”
„Numele meu este Adrian Dumitrescu. Sunt avocat.”
Carmen și-a strâns mai tare mânerul valizei.
„Avocat? Pentru cine?”
Bărbatul a aruncat o privire spre plicul galben.
„Pentru dumneavoastră… dacă acest plic este ceea ce cred eu că este.”
Florin a scos încet plicul.
Era vechi, cu colțurile îndoite.
Dar sigiliul era încă intact.
Adrian a respirat adânc.
„Domnule Rusu… sunteți singurul moștenitor de drept al terenului pe care a fost construit acum un întreg cartier la periferia orașului.”
Carmen a clipit, neînțelegând.
Florin a rămas tăcut.
Avocatul a continuat:
„Acum treizeci de ani, tatăl dumneavoastră a lăsat acest teren în posesia familiei. Dar nimeni nu a ieșit să revendice documentele oficiale.”
A arătat spre plic.
„Până am descoperit testamentul original.”
Ploaia continua să cadă pe stradă.
Adrian a spus calm:
„Acest teren valorează astăzi peste 20 de milioane de euro.”
Carmen și-a acoperit gura cu mâna.
„O, Doamne…”
Florin s-a uitat la casa din spatele lor.
Casa din care tocmai fusese evacuat.
„Copiii mei nu știu nimic despre ea.”
„Nu”, a spus avocatul. „Dar vor afla mâine.”
Florin a tăcut câteva secunde.
Apoi a spus ceva care l-a făcut pe avocat să ridice din sprâncene.
„Deci vom afla și noi ceva mâine.”
„Ce anume?”
Florin s-a uitat la casa iluminată.
„Care dintre copiii mei mă iubește cu adevărat… și care mă vede doar ca pe un portofel?”
A doua zi dimineață, întreaga familie a fost chemată la notar.
Cei patru copii au sosit, fără îndoială.
Au crezut că tatăl lor venise să semneze cedarea definitivă a casei.
Dar când avocatul a deschis plicul galben și a început să citească, zâmbetele lor au dispărut unul câte unul.
Pentru că în acel moment, au realizat adevărul.
Bătrânul pe care îl aruncaseră în ploaie nu era un om neajutorat.
Era un om care deținea totul.
Iar Florin Rusu a spus doar atât:
„Puteți păstra casa.”
Toți patru au răsuflat ușurați.
Dar el a continuat:
„Dar niciunul dintre voi nu va primi niciun leu pentru ce urmează.”
În cameră s-a făcut tăcere.
Florin a închis plicul și a spus calm:
„Pentru că familia nu este formată din cei care îți iau casa.”
Familia este cea care te întâmpină atunci când nu mai ai nimic.
În ziua aceea, copiii lui Florin au pierdut mai mult decât moștenirea lor.
Au pierdut pentru totdeauna dreptul de a se numi copiii lui.