Alexandru a făcut un pas înainte.
Scaunul a scârțâit ușor sub greutatea lui, iar sunetul a tăiat aerul ca un cuțit.
Elena s-a întors brusc.
Fața i s-a albit.
Lingura i-a tremurat în mână.
— Domnule Alexandru… eu… a șoptit, ridicându-se în picioare.
Copiii au tăcut instant.
Patru perechi de ochi s-au ridicat spre el.
Patru priviri identice.
Alexandru a simțit că nu mai poate respira.
— Cine sunt? a întrebat el, cu o voce joasă, răgușită, pe care nici el nu o recunoștea.— Și ce caută aici?
Elena a înghițit în sec.
— Sunt… copiii mei, domnule, a spus încet. Nu aveam unde să-i las azi.
Unul dintre băieți s-a ridicat de pe scaun și a făcut un pas spre el.
— Bunicule? a întrebat cu inocență.
Cuvântul a lovit ca un trăsnet.
Alexandru s-a clătinat.
— Ce-ai spus?
Elena a izbucnit în plâns.
A povestit totul.
Despre fiul lui Alexandru, plecat din țară cu ani în urmă, cu care el rupsese legătura.Despre o relație scurtă, ascunsă.Despre o boală.Despre un accident.Despre patru copii rămași fără tată și fără nimeni.
— Nu am cerut nimic, domnule… a spus ea printre lacrimi. Muncesc, strâng bani, mă descurc cum pot. Azi n-am avut pe nimeni să mă ajute.
Alexandru s-a așezat pe scaun.
Lumea lui, construită din cifre, contracte și milioane de lei, se prăbușea în tăcere.
Unul dintre copii i-a apucat mâna.
— Nu te supăra… mami zice că nu avem voie să deranjăm.
Alexandru a simțit cum i se rup toate zidurile.
A doua zi, vila s-a umplut de râsete.
Peste o săptămână, camera de oaspeți a devenit dormitor de copii.
Peste o lună, Alexandru a vândut biroul de sticlă din centrul orașului.
Pentru prima dată după cinci ani, masa de mahon nu mai era rece.
Era vie.
Iar orezul galben, mâncarea sărăciei, devenise simbolul celei mai mari averi pe care nu o avusese niciodată.