Scrisoarea a fost scurtă. Nu dramatică. Nu plină de reproșuri.
Doar adevăr.
I-am scris despre cele trei veri petrecute pe șantiere, în praf și căldură, în timp ce Lidia își făcea poze.Despre nopțile în care adormeam pe planșe, cu cafeaua rece lângă mine.Despre proiectele pe care el le prezentase drept „ideile consilierilor”, dar care purtau semnătura mea.
I-am spus că firma mică, ignorată de toți, fusese înființată în tăcere, la sfatul unui profesor bătrân care mi-a spus: „Dacă nu-ți fac loc la masă, construiește-ți masa ta.”
I-am spus că nu voi semna clauza.Și că nu voi mai cere nimic.
A doua zi dimineață, telefonul a început să vibreze.
O dată.De două ori.De zece ori.
Lidia.
Nu am răspuns.
La prânz, m-a sunat avocatul.—Andrei… tatăl tău e foarte nervos. Ședința se amână.
Seara, tata a venit la mine acasă. Nu mai fusese de ani de zile.
A stat în picioare, fără să se așeze.—Tu ai făcut asta?
—Eu am muncit pentru asta, i-am spus.
Pentru prima dată, nu a mai avut ce să spună.
A doua zi, investitorii au aflat.A treia zi, presa a scris.A patra zi, Lidia și-a șters toate pozele.
Imperiul nu s-a prăbușit.Doar a fost obligat să se uite în oglindă.
Tata a rămas cu firma.Eu am rămas cu munca mea.
Și, pentru prima dată după mulți ani, am dormit liniștit.
Nu pentru că am câștigat.Ci pentru cănu m-am mai pierdut pe mine.