Nea Dumitru a oftat adânc, ca și cum ar fi purtat o povară grea.
„Nu mie îmi revine să spun… dar ar fi mai bine dacă ai merge la vechiul grajd de lângă Izlaz.”
Matei a simțit un nod în stomac.
„Grajd?”
Bătrânul a dat din cap încet.
„Deocamdată voi rămâne acolo.”
Matei nu a mai spus nimic. S-a urcat în dubă și a pornit imediat la drum.
Drumul până la Izlaz a fost scurt, dar în acele minute i s-a părut nesfârșit.
Gânduri care nu aveau sens i-au trecut prin minte.
Ce vrei să spui, părinții lui nu mai locuiau în casa asta?
Casa asta a fost construită de bunicul său. Fiecare cărămidă avea povestea ei.
Când a ajuns la grajd, s-a oprit brusc.
Clădirea era veche, făcută din scânduri uzate de vreme.
Ușa era întredeschisă.
Matei a coborât încet.
Pașii lui răsunau grei pe pământul bătătorit.
Când a deschis ușa, inima i s-a strâns.
Doi oameni zăceau înăuntru, întinși pe podea, pe saci vechi.
Mama și tatăl său.
Înaintea lor se afla o găleată de metal.
Și în ea… boabe de porumb amestecate cu tărâțe.
Bunicul Ion a luat un pumn și a mâncat încet.
Mama lui a făcut la fel.
Matei a înlemnit.
„Tată…”
Amândoi au ridicat privirea.
Pentru o clipă, bătrânul nu l-a recunoscut.
Apoi ochii i s-au luminat.
„Matei?!
Mama lui a început să plângă.
Matei a căzut în genunchi lângă ei.
„Ce faceți aici? Ce s-a întâmplat?!”
Bunicul Ion a încercat să zâmbească.
„E în regulă, băiete… ne vom descurca.”
Dar Matei a văzut adevărul.
Haine rupte.
Obosit.
Rușine în ochi.
„Cine ți-a făcut asta?”
Tatăl său a tăcut.
Dar mama lui a spus încet:
„Fratele tău…”
Matei a simțit cum îi clocotește sângele.
Fratele său mai mic, Vasili.
Cel care a rămas în sat.
„A spus că pământul este al lui acum… că ești prea bătrân ca să iei vreo decizie…”
Casa a fost transferată pe numele lui, împreună cu niște hârtii.
Hârtii pe care bătrânul Ion le semnase fără să înțeleagă.
Matei și-a strâns pumnii.
Dar apoi a respirat adânc.
A scos încet hârtia împăturită din buzunar.
„Tată… nu am venit cu mâna goală.”
A scos un bilet la loterie și biletul câștigător.
„Am câștigat.”
Părinții lui au rămas fără cuvinte.
„Avem destui bani… peste 2 milioane de lei.”
Bunicul Ion a clătinat din cap.
„Nu avem nevoie bani, băiete… noi doar…”
„Da, tată.”
Matei s-a ridicat.
„Avem nevoie de dreptate.”
A doua zi dimineață, tot satul vorbea.
Matei a adus un avocat din oraș.
Documentele semnate de bunicul Ion au fost pregătite prin înșelăciune.
Și legea era clară.
După câteva săptămâni, casa și pământul s-au întors la părinții săi.
Vasile a părăsit satul.
Dar Matei nu s-a oprit aici.
A renovat vechea casă.
A pus un acoperiș nou.
A înlocuit ferestrele.
A cumpărat animale.
Și a economisit bani pentru ca părinții lui să poată trăi în pace.
Într-o seară, cei trei stăteau pe o bancă în curte.
Soarele apunea peste câmp.
Bunicul Ion a spus încet:
„V-am spus când erați mici… un om valorează cât are grijă de al său.”
Matei a zâmbit.
—Am învățat de la cei mai buni.
Și în liniștea acelei seri, pentru prima dată după mulți ani, familia Radu era din nou acasă.