Sunetul a străpuns aerul ca un cuțit.
S-a lăsat liniștea înăuntru. Tavi a rămas ținând o bucată de carne în aer. Larisa a scăpat vaza pe masă, iar coniacul s-a vărsat pe fața de masă pe care o brodasem.
Radu s-a întors primul spre fereastră.
Și m-a văzut.
Fața i s-a făcut albă ca creta.
„Mamă…?” a șoptit el.
Am bătut din nou.
Nu tare. Suficient cât să știe că nu poate vedea nimic.
Larisa a început să țipe. Tavi s-a ridicat atât de brusc încât și-a răsturnat scaunul. Pentru o clipă, păreau cu adevărat să jelească. Doar că nu moartea mea. Frica.
Radu s-a clătinat pe verandă.
„Tu… ești în viață?”
„După cum vezi”, am răspuns calm. „Și încă merg singură.”
O ploaie ușoară cădea. Noroiul îmi ajungea până la glezne, dar nu-mi păsa.
„Dar poliția… au spus… pădurea…”
„Că pădurea era mare? Da. Dar nu suficient de mare ca să mă îngroape fără să mă caute cel puțin trei zile.”
Larisa a apărut în prag, tremurând.
„Noi… noi am crezut…”
„Că ați scăpat de mine?” am adăugat.
Tăcere.
Casa mirosea a usturoi și a rușine.
Am intrat încet. Am rezemat lopata de perete, chiar lângă suportul unde încă atârna haina soțului meu.
M-am așezat în capul mesei.
„Vă rog să continuați. Ce ați vrut să distrugeți prima dată?”
Nimeni nu a răspuns.
Radu și-a frecat fruntea.
„Mamă… eram stresați… nu știam ce să facem…”
„Așa că ați început să împărțiți.”
Am luat sticla de coniac și am închis-o.
„Pomană fără decedați. Obicei interesant.”
Larisa a început să plângă. Dar lacrimile ei nu mă mai mișcau.
„Să vă spun ceva clar”, am continuat. „Această casă este pe numele meu. Terenul este același. Și mâine merg la notar.”
a început Radu.
„La ce notar?”
„O donație. Dar nu pentru tine.”
S-au privit unul pe altul.
„La primărie. După moartea mea, se va construi aici un centru pentru copii. Sau pentru bătrâni fără familie. Ceva util.”
„Mamă, nu poți face asta!” a izbucnit Larisa.
„Eu pot.”
M-am ridicat.
„Pentru că sunt încă în viață. Și văd că asta te doare mai mult decât moartea mea.”
Tavi a rămas tăcut.
Radu a încercat să spună ceva, dar cuvintele nu ieșeau.
Am luat vaza albastră și am șters-o cu colțul șorțului.
„Te invit să-ți termini pomana. Mâncarea e bună. Data viitoare, poate verifică mai întâi dacă omul ăsta e cu adevărat mort.”
Am ieșit din casă și am închis ușa în urma mea.
A doua zi, m-am dus la notar în oraș.
O lună mai târziu, documentele erau gata.
Copiii mei încă mai vin uneori în vizită. Încă stau pe bancă, încă încearcă să pară călduroși.
Le-am oferit ceai.
Dar o casă nu mai este o recompensă.
E doar o casă.
Și eu nu mai sunt „gunoi”.
E a mea.
Și atâta timp cât îmi sap propriul pământ cu lopata, nimeni nu mă va îngropa prematur.