… Bărbatul ridică încet privirea.
Ochii îi tremurau.
„Nu mi-au făcut asta… eu am făcut-o”, a spus el cu dificultate.
Mircea încremeni.
Elena și-a șters lacrimile cu dosul mâinii.
„În noaptea accidentului… nu am fost singur.”
Cuvintele cântăresc ca niște pietre.
“Am băut. Mult. Ştiam că nu am voie să conduc. Dar eram încăpăţânat. Eram supărat. M-am certat cu tine, tată.”
Mircea închise ochii. Și-a amintit. O conversație despre bani. Despre faptul că Andrei a vrut să-și deschidă propria afacere și a refuzat să-l susțină în continuare.
„Am vrut să-ți demonstrez că o pot face singur”, a continuat Andrei. “Am luat mașina și am plecat. Pe drumul spre Snagov, am pierdut controlul vehiculului. Am lovit pervazul”.
Elena a început să tremure.
“Mașina a luat foc. Oamenii m-au scos afară. Dar actele au fost arse. Fața mea… fața mea nu mai era a mea.”
Ea a atins cicatricile.
“Am petrecut luni de zile în spital. Operații după operații. Când m-am trezit, nu știam cine sunt. Nu aveam pe nimeni. Nu mă căuta nimeni pentru că… toată lumea credea că sunt mort.”
Mircea simţi că i se strânge inima.
„De ce nu ne-au anunțat spitalele?” întrebă el răguşit.
„Pentru că și Vlad era în mașină”, a spus Andrei. “Prietenul meu. N-a supraviețuit. Hârtiile lui au fost găsite lângă mine. Au crezut că sunt eu.”
Elena scoase un zgomot înfundat.
“Familia lui a aranjat o înmormântare în grabă. Sicriul a fost închis. Și ți… s-a spus că trupul meu era prea ars pentru a fi văzut.”
Tăcerea a căzut peste ei ca o ceață deasă.
“Când m-am trezit, nu aveam amintiri. După ce am ieșit din spital, nu aveam bani. Nu aveam identitate. Am ajuns în stradă. Am implorat. Am dormit în adăposturi”.
Elena a plâns în tăcere.
“Și acum câteva săptămâni… Am văzut o fotografie într-un ziar vechi. Era vorba despre o donație de două milioane de lei pentru un spital. Erai în fotografie.”
Ea a zâmbit slab.
“Când am văzut numele Popescu… mi-a fulgerat ceva în cap. Apoi au apărut amintiri. O cireșă. Un medalion. Vocea ta, mamă.”
Mircea se apropie încet.
Pentru prima dată în cinci ani, și-a permis să spere cu adevărat.
„De ce nu te-ai dus direct acasă?” întrebă el.
„Mi-a fost rușine”, a spus Andrei. “Ți-am stricat viața. Vlad a murit din cauza mea. Ai suferit din cauza mea timp de cinci ani.”
Elena s-a ridicat și i-a luat fața în mâini, fără să-i pese de cicatrici.
„Ești în viață”, a spus ea printre lacrimi. „Restul se va rezolva.”
Mircea și-a scos portofelul din buzunar. O fotografie mică a căzut, îndoită la colțuri. Andrei, în vârstă de optsprezece ani, zâmbea larg.
Se uită la bărbatul de pe scaun.
Și a văzut același zâmbet, ascuns sub durere.
Mircea a îngenuncheat.
„Și eu am greșit”, a spus el. “Te-am împins prea tare. Am vrut să fii ca mine. Nu am putut să te ascult.”
Pentru prima dată, Andrei a plâns ca un bebeluș.
O familie s-a întâlnit într-un cimitir liniștit, printre marmură și cruci.
Paznicul s-a retras discret.
Mircea s-a ridicat și a spus hotărât:
“Ajunge cu trecutul. Astăzi începem din nou. Avem bani, avem o casă, avem medici buni. Dar cel mai important… ne avem unul pe altul”.
Elena a zâmbit printre lacrimi.
„Și nu mai mergem la mormânt duminica”, a spus ea. “Mâncăm sarmale acasă duminica. Toți trei.”
Andrei a închis ochii.
Pentru prima dată în cinci ani, nu se mai simțea singur.
Și într-un loc în care credeau că au pierdut totul, și-au regăsit viața.