…nu avea nicio legătură cu ceea ce mă temeam.
„Rodi”, a spus el încet, „femeia aceea din tablouri… ești tu.”
Am clipit. Am vrut să protestez, dar cuvintele nu-mi ieșeau.
„Nu… nu poate”, am mormăit.
A luat cu grijă unul dintre tablouri – cel din 1978. O tânără cu părul prins în coadă, zâmbind larg, cu făină pe obraz.
„Îți amintești? Erai în bucătăria apartamentului nostru din Ploiești. Făceai cozonac și ai început să râzi pentru că ai folosit sare în loc de zahăr.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
A luat un alt tablou, din 2005. O femeie cu părul gri la tâmple, ținând un copil în brațe.
„Îl ții în brațe pe Matei, primul nostru nepot. Ai plâns și ai spus că viața nu poate fi mai frumoasă de atât.”
Mi-am dus mâna la gură.
„Dar… de ce?” am șoptit.
Gheorghe a tras cearșaful la o parte și s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi privit de ani de zile – cu frică și cu o dragoste profundă.
„Pentru că mi-era frică”, a spus el.
Am simțit un nod în stomac.
„Pentru că mi-era frică de ce?”
„Ca într-o zi… să mă uiți.”
Tăcerea s-a așternut peste noi ca o pătură grea.
„Când ai început să uiți lucruri mărunte… ochelarii, cheile, istoria ta… doctorul mi-a spus că ar putea fi începutul unei boli. Nu era sigur. Dar eu… mi-era frică.”
Mi-am amintit de o consultație de acum câțiva ani. O considerasem un simplu control.
„Așa că am început să te pictez. În fiecare an. Uneori de mai multe ori pe an. Am vrut să păstrez fiecare zâmbet, fiecare rid, fiecare privire.”
Vocea îi tremura.
„Dacă va veni ziua în care nu-ți vei mai aminti cine sunt… vreau să-ți arăt cine ai fost. Vreau să-ți arăt cât de frumoasă ai fost în fiecare etapă. Cât de mult ai iubit. Cât de mult ai dăruit.”
Lacrimile îmi curgeau acum neîncetat.
„Nu am vrut să vii aici pentru că… nu sunt încă pregătită să te pierd. Sau să accept că s-ar putea întâmpla.”
M-am uitat din nou la pereți.
Aceasta nu era o altă femeie.
Aceasta eram eu. La 18 ani, într-o rochie pe care mi-o făcuse mama. La 30 de ani, obosită, dar fericită, cu patru copii la masă. La 50 de ani, dansând la nunta fiicei noastre. La 70 de ani, ținându-l de mână pe Gheorghe în curte, sub cireș.
Toată viața mea fusese acolo.
„De aceea mirosea mereu a vopsea aici”, am spus printre lacrimi.
A zâmbit slab.
„Și de aceea am pornit muzica. Ca să-mi amintesc exact cum te miști prin casă.”
Am făcut un pas spre el.
De data asta nu m-am mai dat înapoi.
I-am cuprins fața în mâini, exact cum făceam când eram mici.
„Gheorghe”, am spus încet, „chiar dacă uit unde mi-am pus paharele… sau ce am mâncat ieri… există un lucru pe care nu-l voi uita niciodată.”
S-a uitat la mine, îngrozit.
„Ce anume?”
„Cât de mult m-ai iubit.”
A izbucnit în lacrimi ca un copil.
Am stat pe podeaua garajului, înconjurați de decenii de viață pictate pe pereți.
În noaptea aceea nu am mai închis ușa studioului.
Am stat acolo pe un scaun. O ceașcă de ceai. O pătură.
Și l-am rugat să-mi spună povestea din spatele fiecărui tablou.
Poate că memoria mea nu mai este ce era când aveam 20 de ani.
Dar am înțeles ceva simplu și adevărat:
Dragostea nu se află în amintirile perfecte.
În gesturi mici, repetate zi de zi.
În grătarele de duminică.
În „Ți-ai luat pastilele?”, am spus cu grijă.
Într-un garaj plin de tablouri, pictate în tăcere de un bărbat care și-a iubit soția toată viața.
Și în noaptea aceea, înainte să adormim, a șoptit, așa cum făcea întotdeauna:
„Noapte bună, Rodi. Te iubesc.”
Și fără ezitare, am răspuns:
„Știu.”