Zâmbetul i-a dispărut de pe față ca și cum cineva ar fi stins lumina.
Elena a intrat calm, fără grabă, dar cu atâta încredere încât toată lumea a făcut un pas înapoi fără să-și dea seama. Polițistul stătea lângă ușă, tăcut, dar atent. Administratorul clădirii părea stângaci, dar ferm.
„Bună seara”, a spus Elena simplu. „Cred că e timpul să clarificăm câteva lucruri.”
Mariana și-a dres glasul. „Nu știu cine sunteți, dar…”
„Știți foarte bine”, a întrerupt Elena. „Sunt avocata lui Andrei. Și, cel mai recent, executorul testamentar, numit în documentele semnate înainte de moartea sa.”
În cameră s-a lăsat tăcerea.
Mihai a râs scurt, forțat. „Nu există testament; am verificat la notar.”
Elena a deschis un dosar manila și a scos niște hârtii. „Așa este. Nu există testament tradițional. Pentru că Andrei a ales o altă opțiune. Una mult mai sigură.”
S-a oprit și s-a uitat direct la Mariana.
„Tot ce aparținea lui Andrei – casa, conturile, investițiile – a fost transferat legal în cadrul acordului de administrare și protecție semnat acum șase zile.”
„Sunt prostii”, a spus Mariana, dar vocea îi tremura.
„Nu”, a continuat Elena calm. „Nu este adevărat. Mai este ceva.”
A întors pagina.
„Oricine încearcă să ocupe o casă fără consimțământul proprietarului de drept sau să ia ilegal în posesie proprietatea… comite o infracțiune.”
Polițistul a pășit înainte.
S-a lăsat o tăcere copleșitoare.
Florica a pus jos hârtiile din mână. Mihai s-a uitat la valiză, apoi la ușă.
Mariana a încercat să vorbească, dar cuvintele nu ieșeau.
Pentru prima dată, am simțit că pot respira.
Elena s-a apropiat și mi-a pus ușor mâna pe umăr.
„Ana este singura numită să locuiască aici și să gestioneze tot ce a lăsat Andrei în urmă”, a spus ea clar. „Și tu… trebuie să pleci. Imediat.”
Nimeni nu a comentat.
Unul câte unul, au început să-și împacheteze lucrurile. Niciun zgomot. Niciun răspuns. Doar foșnetul valizelor și pași grăbiți.
Mariana a fost ultima care s-a ridicat.
S-a uitat la mine mult timp, cu un amestec de furie și neputință.
„Nu s-a terminat încă”, a șoptit ea.
M-am uitat la ea fără să clipesc.
„Da”, am răspuns. „E sfârșitul zilei în care nu ai fost cu el.”
A plecat fără un cuvânt.
Ușa s-a închis în liniște.
Pentru prima dată după zile întregi… s-a lăsat liniștea.
Liniște adevărată.
Am stat în mijlocul sufrageriei, înconjurată de pașii și aerul greu al decedatului. M-am apropiat de urna lui Andrei și am atins-o ușor.
„Ai avut dreptate”, am șoptit.
Elena s-a apropiat. „Era un om înțelept.”
Am zâmbit printre lacrimi.
„Nu. A fost un om bun. Și mă voi asigura că nu va fi uitat.”
În seara aceea, m-am oprit din plâns.
Am deschis larg fereastra, am lăsat să intre aerul rece și am început încet să pun lucrurile la loc.
Viața nu se terminase.
Abia începea.