Zoe a pășit încet în cameră, iar deși mâinile îi tremurau ușor, în privirea ei apăruse o siguranță neașteptată.
— Nu vreau să fac nimic rău — spuse ea calm. — Dați-mi doar câteva minute. Dacă nu se schimbă nimic, mă opresc imediat.
Alexandru și-a privit mama.
Doamna Margareta abia mai respira din cauza durerii, iar chipul îi era tras și palid. În momentul acela nu mai conta că Zoe era femeia care făcea curățenie în casă și nici că medicii nu găsiseră o soluție.
Conta doar că toate încercările eșuaseră.
— Bine, spuse el după câteva clipe. Ai cinci minute.
Zoe a încuviințat în liniște.
Din buzunarul halatului a scos un batic alb și o sticluță mică cu ulei de busuioc. În cameră s-a răspândit imediat un miros discret, care amintea de bisericile vechi și de casele bunicilor de la țară.
S-a apropiat de pat și a început să îi maseze ușor tâmpla doamnei Margareta. În timp ce făcea asta, murmura încet o rugăciune simplă, aproape șoptită.
Nu era nimic teatral.
Doar liniștitor.
După câteva momente, femeia a gemut încet.
Apoi trupul i s-a relaxat pentru prima dată după multe zile.
Alexandru simțea cum îi bate inima nebunește.
Zoe și-a mutat două degete într-un punct din spatele urechii și a apăsat ușor.
În liniștea camerei s-a auzit un mic pocnet sec.
Aproape imperceptibil.
Zoe s-a retras instinctiv și a șters fruntea femeii cu baticul.
— Gata, spuse ea încet.
Alexandru s-a apropiat imediat de pat.
— Mamă?
Doamna Margareta a deschis ochii lent.
Dar de data aceasta privirea ei era limpede.
Vie.
— Alexandru… nu mă mai doare…
În cameră s-a așternut o liniște atât de grea, încât nimeni nu îndrăznea să respire prea tare.
Alexandru o privea fără să poată spune nimic.
— Cum ai făcut asta? întrebă într-un final.
Zoe a desfăcut baticul.
În mijlocul lui era o bucățică întărită, cenușie, mică precum o coajă uscată.
— La noi, la țară, bătrânii îi spuneau „nodul durerii”, răspunse ea. Uneori apare din supărări și stres adunat prea mult timp.
Alexandru nu știa dacă să creadă sau nu ce vede.
Cheltuise averi pe tratamente și specialiști.
Și totuși, nimeni nu reușise să îi aline mama așa.
În zilele următoare, doamna Margareta s-a schimbat complet.
Începu să doarmă liniștit.
Să mănânce.
Să zâmbească din nou.
Medicii vorbeau despre o „ameliorare inexplicabilă”, însă Alexandru încetase să mai caute explicații.
Într-o dimineață a chemat-o pe Zoe în birou.
Pe masă o aștepta un plic gros.
— Aici sunt cincizeci de mii de lei, îi spuse el. Meritai mult mai mult pentru ce ai făcut.
Zoe a privit plicul, apoi și-a ridicat ochii spre el.
— Eu doar am ajutat un om care suferea. Nu am făcut-o pentru bani.
Pentru prima dată după multe luni, Alexandru a zâmbit sincer.
— Atunci rămâi aici, spuse el. Dar nu ca femeie de serviciu. Rămâi ca cineva din familie.
Ochii lui Zoe s-au umplut de lacrimi.
Iar Alexandru a înțeles atunci un lucru pe care toată averea lui nu îl putuse cumpăra niciodată:
Nu tot ce vindecă vine din spitale sau din bani.
Uneori, cele mai mari alinări vin din bunătate, credință și din mâinile simple ale oamenilor care încă știu să aibă grijă de alții cu sufletul.