Dimineața s-a strecurat în cameră fără zgomot, prin perdelele albe care se mișcau ușor în curentul rece al aerului condiționat.
Pentru câteva clipe am rămas nemișcată, fără să înțeleg unde mă aflu.
Apoi corpul mi-a amintit imediat: șoldul înțepenit, spatele dureros, o oboseală adâncă în oase. Am încercat să mă ridic și am scos un geamăt scurt.
Noaptea trecută nu fusese deloc cum îmi imaginam.
Dar nu sufletul mă durea.
Ci pantofii.
Sandalele acelea elegante, cu tocuri imposibile, pe care Amir ținuse neapărat să le port.
Își amintise de mine zâmbind când mă împiedicam prin restaurantul acela luxos unde mă dusese la cină.
— Mariana, trebuie să înveți să pășești ca o femeie care știe cine este, îmi spusese el, amuzat.
Iar eu, amețită de atenția lui și de lumea aceea strălucitoare, încercasem să mă potrivesc în ea.
După ani întregi în care trăisem în haine simple și încălțări de lucru, mă trezisem purtând ceva ce costa cât o lună întreagă de muncă.
Toată seara mersesem pe marmură lucioasă, zâmbind și prefăcându-mă că nu mă dor picioarele.
Acum, dimineața, abia mă mai puteam mișca.
Am izbucnit într-un râs scurt, obosit.
În acel moment, ușa băii s-a deschis.
Amir a ieșit îmbrăcat într-o cămașă albă, impecabilă.
— Ce e amuzant? a întrebat el.
— Pantofii tăi de „regină” aproape m-au terminat, am răspuns.
A rămas o secundă privind-mă, apoi a râs și el.
Un râs sincer, neașteptat de cald.
Și pentru prima dată de când îl cunoscusem, nu mai părea doar imaginea perfectă pe care o afișa lumii.
În zilele care au urmat, am început să văd ce era dincolo de aparențe.
Da, Amir avea bani. Mult mai mulți decât îmi puteam imagina.
Dar vila aceea uriașă era mai degrabă un loc gol decât o casă. Vorbea la telefon mai mult decât cu oamenii din jur, iar vizitele reale păreau rare și calculate.
Într-o seară, pe terasă, cu ceaiul aburind între noi, m-a privit direct.
— De ce ai plecat din România? a întrebat simplu.
Am ezitat.
— Pentru că acolo aveam impresia că nu mai contez pentru nimeni.
A lăsat ceașca jos.
— Și aici contezi?
Întrebarea a rămas suspendată între noi mai greu decât orice tăcere.
M-am gândit la viața mea de dinainte, la femeia care plecase din Buzău cu o valiză și o speranță fragilă. La dorința de a fi văzută, dorită, confirmată.
Dar adevărul era mai simplu și mai dureros.
Nu fugisem după iubire.
Fugisem după dovada că exist.
Noaptea aceea am dormit prost.
Dimineața mi-am sunat fiica.
Vocea ei m-a lovit direct în piept.
— Mamă… unde ești? Tata nu mai e bine deloc.
Am închis ochii.
Pentru prima dată nu l-am mai văzut pe Nicu ca pe un dușman.
L-am văzut ca pe un om obosit, poate pierdut la fel ca mine.
Și ceva în mine s-a schimbat.
Două zile mai târziu am cumpărat biletul de întoarcere.
Amir m-a dus la aeroport.
— Te mai întorci? a întrebat el.
L-am privit lung.
— Nu.
— De ce?
Am tras aer adânc.
— Pentru că aici am fugit de mine. Dar am înțeles că nu mă pot regăsi decât acolo unde am pierdut totul.
A tăcut.
Apoi mi-a pus în mână o cutie mică.
Înăuntru erau sandalele.
— Ca să nu uiți că ai fost și altcineva decât crezi tu că ești, a spus.
Am zâmbit printre lacrimi.
Când am ajuns înapoi în România, Nicu mă aștepta în fața blocului.
Părea mai mic. Mai tăcut.
Ne-am privit fără grabă, fără cuvinte.
Apoi el a întrebat încet:
— Ai găsit ce căutai?
Am privit valiza, pantofii și mâinile mele obosite.
— Nu, am spus. Dar m-am găsit pe mine.
În primăvara aceea nu m-am mai întors la vechea mea muncă.
Mi-am deschis o mică cofetărie, cu ajutorul copiilor și al economiilor strânse.
Iar în fiecare dimineață, când mirosul de vanilie umplea încăperea, înțelegeam că nu fusesem niciodată pierdută.
Doar așteptasem să mă aleg, în sfârșit, pe mine.