Nelu a rămas câteva clipe nemișcat, ca și cum aerul din jurul lui devenise mai greu.
Nu era prima dată când era privit de sus. Nu era nici prima situație în care cineva îi punea la îndoială existența. Dar felul acela rece, aproape automat, în care fusese redus la „o suspiciune”, îl atingea într-un loc mai adânc decât orice rană fizică.
— Domnule director — a spus el liniștit —, contul e pe numele meu. Dacă există o problemă, o lămurim. Eu nu am nimic de ascuns.
Cătălin a făcut un gest vag din mână, ca și cum ar fi alungat o neînsemnătate.
— Sunt proceduri, domnule. Au fost cazuri în care oameni s-au prezentat drept veterani pentru beneficii. Trebuie să verificăm.
Apoi s-a întors către agentul de pază.
— Vă rog să îl conduceți afară până clarificăm situația.
Agentul a ezitat o secundă.
A privit bătrânul din fața lui: postura dreaptă, deși umerii îi trădau vârsta, privirea calmă, dar obosită, șapca veche de militar purtată ca un reflex, nu ca o declarație.
— Nu e nevoie să mă conduceți — a spus Nelu încet. — Plec singur.
Și-a întors ușor privirea și a făcut un pas înapoi.
În acel moment, ușile băncii s-au deschis brusc.
Toate privirile s-au întors.
Un bărbat înalt, cu palton închis la culoare, a intrat cu pași siguri, iar liniștea s-a așezat imediat peste sală, ca o presiune.
— Cine a îndrăznit să îl scoată afară pe Ion Radu? a întrebat el.
Vocea lui nu era tare. Dar era suficient de fermă încât să taie orice murmur.
Cătălin a clipit confuz.
— Dumneavoastră cine sunteți?
Bărbatul a deschis haina și a arătat legitimația.
General maior Dumitru Marinescu.
În încăpere s-a schimbat aerul.
Casiera a dus instinctiv mâna la gură. Agentul de pază a făcut un pas în spate fără să-și dea seama.
Generalul a continuat, fără să-și ridice tonul:
— Omul acesta m-a instruit.— A instruit generații de militari.— A fost în misiuni despre care nici nu aveți voie să întrebați.— Și voi l-ați tratat ca pe un impostor?
Cătălin a încercat să spună ceva despre verificări, despre reguli, despre proceduri.
Generalul l-a oprit dintr-o privire.
— Procedura fără respect nu înseamnă nimic.
Apoi s-a întors spre Nelu.
— Îmi cer scuze că am întârziat, domnule instructor.
Pentru prima dată în toată scena, bătrânul a lăsat privirea în jos.
Nu de rușine.
Ci de ceva mai greu de spus: recunoaștere.
Ochii i s-au umezit ușor, dar nu a spus nimic.
Directorul băncii a apărut imediat, schimbat complet de ton, grăbit, aproape disperat să repare situația.
Scuze. Explicații. Zâmbete forțate.
Dar Nelu nu le mai asculta.
Și-a primit banii. Exact cât venise să ia.
Câteva bancnote. Nimic spectaculos.
Și totuși, pentru el, nu despre bani fusese vorba niciodată.
La ieșire, generalul i-a pus o mână pe umăr.
— Nepotul tău ar trebui să știe cine ești cu adevărat.
Nelu a zâmbit ușor.
— Aș prefera să mă știe om, nu legendă.
Apoi a privit spre stradă, unde viața își vedea mai departe de ritmul ei grăbit.
În ziua aceea, banca a rămas cu procedurile ei.
Dar Nelu a plecat cu ceva ce nimeni nu îi mai putea lua:
faptul că, măcar o dată, cineva îl privise din nou ca pe un om întreg.