Femeia a venit încet pe drumul îngust, împingând un cărucior care scârțâia la fiecare pas. Se oprea din când în când, ca și cum nu găsea curajul să ducă vestea până la capăt. Grigore o privea fără să clipească, iar fiecare secundă i se părea mai grea decât cea dinainte.
— Nastasia… nu mai e aici, a spus ea într-un final, evitându-i privirea. A plecat după ce a născut.
Lumea lui Grigore s-a prăbușit fără zgomot. A rămas nemișcat, de parcă picioarele nu-l mai ascultau, dar femeia l-a prins repede de braț ca să nu cadă.
— Copilul… unde e copilul? a întrebat el, cu vocea ruptă.
Femeia a tras ușor păturica din cărucior. Sub ea dormea un băiețel mic, cu fața liniștită și ochi albaștri, aproape identici cu ai lui.
— L-a lăsat la mine… a spus că revine după ce își găsește un rost. Dar n-a mai apărut de trei luni.
Grigore a simțit cum i se umezește privirea. Nu știa dacă durerea sau ușurarea îl țin încă în picioare, dar copilul acela era real. Era acolo.
— Pot să-l țin? a întrebat aproape în șoaptă.
Femeia a dat din cap, iar el a ridicat copilul cu grijă, ca și cum orice mișcare greșită ar fi putut sparge momentul. Când l-a strâns la piept, a simțit pentru prima dată după mult timp că nu totul este pierdut.
— Cum îl cheamă? a întrebat el.
— Ilie… după bunicul tău.
Cuvântul l-a lovit mai tare decât se aștepta. Tatăl lui, plecat de ani buni, părea să fi rămas totuși undeva, în viața asta care continua fără el.
— Unde a plecat Nastasia? a întrebat apoi, cu o hotărâre care începea să îi înlocuiască șocul.
— La Cluj… să muncească. Credea că ai dispărut din viața ei. Că n-o să te mai întorci.
Grigore a strâns copilul mai tare. Înțelegea prea târziu cât de mult rău poate face tăcerea.
— O găsesc eu, a spus simplu.
Femeia l-a privit lung, apoi a zâmbit trist.
— Atunci ia-l pe Ilie. E al tău.
Vântul a trecut peste câmp, ridicând praful de pe marginea drumului. Grigore a rămas o clipă nemișcat, apoi s-a întors spre casa veche din spatele lui. Fără să mai ezite, a intrat. A deschis ferestrele, a aerisit încăperile, a încălzit lapte, a adunat lucruri. Fiecare gest îl ancora din nou în realitate.
Două zile mai târziu, cu copilul legat de piept, a plecat spre gară. Nu mai era un drum al fugii, ci unul al recuperării.
Trenul spre Cluj l-a purtat printre sate și câmpuri, iar el privea totul ca și cum vedea lumea pentru prima dată altfel: nu ca pe ceva pierdut, ci ca pe ceva ce încă putea fi reparat.
Orașul l-a primit cu zgomot și grabă. A întrebat, a căutat, a mers din loc în loc, purtând copilul mereu aproape. Orele s-au transformat în zile fără răspuns.
Până într-o după-amiază, când, în fața unui bloc vechi, o femeie s-a oprit brusc. Punga de pâine i-a scăpat ușor din mână.
Era ea.
Pentru câteva secunde, timpul a încremenit.
— Grigore… tu… ai venit? a șoptit Nastasia.
El a făcut un pas înainte, cu Ilie în brațe.
— Am venit să vă iau acasă.
Lacrimile ei au început să curgă fără oprire, iar copilul și-a întins mâinile spre ea instinctiv, ca și cum o recunoștea dincolo de timp și distanță.
În mijlocul orașului agitat, cei trei s-au regăsit fără cuvinte.
Și pentru prima dată, Grigore a simțit că nu a pierdut nimic definitiv.
Doar a fost nevoie să meargă destul de departe ca să se întoarcă la ceea ce conta cu adevărat.