Am rămas blocat, ca și cum toată încăperea s-ar fi golit de sunete.
Ploaia care lovea geamurile, tic-tacul ceasului din hol, totul dispăruse.
Rămăsese doar vocea Dariei.
— Ce vrei să spui? am reușit să întreb, cu greu.
Ea și-a șters obrajii, dar degetele îi tremurau vizibil.
— În noaptea aceea, Maria nu s-a pierdut. N-a fugit și nici nu s-a rătăcit.
Un fior mi-a străbătut pieptul.
— Atunci unde este? am șoptit.
Daria a inspirat adânc, ca și cum fiecare cuvânt o durea.
— A fost o mașină. Neagră. Șoferul știa numele ei. Și Maria l-a recunoscut.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Cine era?
Privirea Dariei s-a fixat în a mea, grea, apăsătoare.
— Ți-aș fi spus să fugim, dar nu am mai apucat. M-a oprit înainte să ajung la tine.
Nu mai aveam aer.
— Cine? am repetat, aproape fără voce.
— Cătălin.
Am făcut un pas în spate, clătinând din cap.
— Nu… e imposibil.
Dar ea nu a clipit.
— Mi-a spus că dacă deschid gura, nu te vei mai întoarce acasă. Și că toată lumea mă va acuza pe mine.
Și, într-un mod dureros, exact asta s-a întâmplat.
Aș fi vrut să resping totul, să mă agăț de imaginea fratelui meu care mă ajuta la căutări, care lipise afișe, care mă ținuse în brațe când mă prăbușeam.
Dar amintirile au început să se schimbe.
Detalii mici, ignorate atunci, au căpătat altă greutate.
Cătălin fusese mereu primul care o învinovățise pe Daria.
Primul care îmi spunea să renunț.
Primul care vorbea despre plecare, despre vânzarea casei, despre „a merge mai departe”.
— De ce îmi spui asta acum? am întrebat, aproape stins.
Daria a scos un telefon vechi din buzunar, ca o dovadă păstrată prea mult timp.
— Pentru că nu mai sunt singură. M-au găsit.
Un gol rece mi-a coborât în stomac.
— Cine?
— Maria este în viață.
Pentru o clipă, lumea nu a mai avut contur.
Daria s-a îndreptat spre ușă.
— A crescut crezând că tu nu mai exiști și că eu sunt vinovată. Nu-și mai amintea nimic.
Am rămas nemișcat.
— Deschide… te rog.
A apăsat clanța.
Afara, în ploaia care lovea veranda, stătea o tânără cu o fotografie veche lipită de piept.
Când a ridicat privirea, am recunoscut imediat ochii ei.
— Maria… am șoptit.
Buzele ei au tremurat.
— Tată…
Am căzut în genunchi fără să-mi dau seama.
Nu de slăbiciune, ci de greutatea a zece ani în care trăisem cu o rană deschisă.
Ea a alergat spre mine și m-a îmbrățișat strâns.
— Am crezut că nu te mai găsesc niciodată… plângea.
— Sunt aici, i-am spus printre lacrimi. Nu te-am încetat niciodată să te caut.
În prag, Daria rămânea nemișcată, ca și cum nu știa dacă are dreptul să intre în acel moment.
Maria s-a desprins ușor din brațele mele și a privit-o.
— Tu îmi puneai flori albe pe pernă în fiecare an?
Daria a izbucnit în plâns.
— Da… în fiecare an.
Maria a făcut un pas spre ea și a îmbrățișat-o.
— Atunci n-ai dispărut niciodată din viața mea.
Două zile mai târziu, ancheta a fost redeschisă.
Telefonul păstrat de Daria a devenit dovada care a schimbat totul, iar adevărul a ieșit la suprafață bucată cu bucată.
Cătălin a fost găsit într-un alt oraș.
Nu m-am dus să-l văd.
Nu mai era nimic de întrebat.
Am rămas în casă, cu Maria și Daria, ca și cum anii pierduți ar fi încercat să se refacă din bucăți.
Pe patul ei, două margarete albe stăteau una lângă alta.
Iar eșarfa pe care o crezusem pierdută odată cu ea îi înconjura din nou gâtul.
Pentru prima dată după mult timp, casa nu mai părea un loc al absenței.
Ci unul în care cineva se întorsese acasă cu adevărat.