Ana rămase în mijlocul holului, cu privirea fixată pe cele două femei, fără să spună imediat nimic.
Pentru Zenovia și Zoe, totul părea perfect firesc, ca și cum situația nu avea nimic ieșit din comun. Pentru Ana însă, scena era de-a dreptul absurdă.
Își închiriaseră locuințele pentru bani și, fără nicio urmă de jenă, se mutaseră apoi în apartamentul ei, comportându-se ca și cum li s-ar fi cuvenit.
Ceea ce o deranja cel mai mult nu era îndrăzneala lor, ci faptul că nu păreau deloc conștiente că greșesc. Din contră, aveau aerul că îi fac ei un serviciu.
— O să mutăm și masa din sufragerie, spuse Zoe, privind deja camera ca pe un spațiu care îi aparținea.
— Și de ce ai face asta? întrebă Ana calm.
— Am nevoie de loc pentru laptop.
Un zâmbet scurt îi apăru Anei pe chip, dar nu avea nimic cald în el.
— Voi chiar credeți că discuția asta se va încheia cum vreți voi?
Zenovia își încrucișă brațele, ofensată.
— Suntem familie.
— Familia nu intră în casa altora ca și cum ar fi a lor, răspunse Ana.
— Exagerezi, zise Zenovia.
— Nu. Voi exagerați de mult.
Tensiunea din încăpere creștea cu fiecare secundă.
După o pauză scurtă, Ana făcu un pas în lateral, ca și cum ar fi schimbat complet direcția discuției.
— Există ceva ce ați omis, spuse ea.
— Ce anume? întrebă Zoe suspicioasă.
— De mâine dimineață începe o serie de lucrări în apartament.
Cele două se priviră nedumerite.
— Ce fel de lucrări?
— Curățenie generală, instalare de echipamente, sistem de alarmă și monitorizare.
Zenovia își schimbă imediat expresia.
— Sistem de alarmă? repetă ea, alarmată.
— Exact.
— Și noi unde stăm? întrebă Zoe.
Ana ridică din umeri.
— Nu știu.
— Ana! izbucni Zenovia.
— Nu este problema mea, răspunse ea liniștită.
Zoe făcu un pas înainte, vizibil iritată.
— Ai făcut asta intenționat!
— Nu, spuse Ana simplu.
— Minți!
— Atunci sunați-l pe Mihai.
Puse telefonul pe o suprafață din apropiere și îl activă pe difuzor.
Zenovia formă numărul imediat.
După câteva secunde, vocea lui Mihai se auzi din aparat.
— Mamă, sunt în ședință.
— Trebuie să mă asculți! izbucni ea. Soția ta ne scoate din casă!
— Ce? întrebă el, confuz.
— Nu ne mai lasă să stăm acolo!
Se lăsă o scurtă tăcere.
Apoi tonul lui Mihai se schimbă brusc, devenind ferm.
— V-am spus clar că noi suntem plecați și că apartamentul rămâne închis.
Zenovia încremeni.
— Dar noi…
— Nu există „dar”, o întrerupse el. Ați decis fără să întrebați.
Zoe încercă să intervină.
— Mihai, ascultă…
— Nu, răspunse el tăios. Apartamentul este al Anei. Doar ea decide.
Și închise.
Pentru prima dată, cele două femei păreau pierdute.
Au încercat să explice, să convingă, să se justifice, dar fiecare cuvânt cădea în gol.
Ana nu mai negocia.
Se întoarse spre ușă și o deschise larg.
— Aveți un minut, spuse ea.
Nici nu mai protestară.
În mai puțin de două minute, valizele erau din nou pe palier.
Exact atunci, liftul se opri la etaj.
Din el ieși tanti Irina, femeia care știa tot ce se întâmpla în bloc înainte ca lucrurile să se întâmple de fapt.
Privirea i se opri imediat pe bagaje.
Apoi pe Zenovia.
Și în final pe Ana.
— Doamne, Zenovia! exclamă ea. Deja plecați? Parcă spuneai că te muți „temporar” ca să ajuți la ordine în casa nurorii…
Tăcere.
— Să nu-mi spuneți că v-ați certat și v-a scos afară…
Fața Zenoviei se înroși instantaneu.
Zoe își coborî privirea.
Ana abia își reținu un zâmbet.
Ușile liftului se închiseră încet, luând cu ele și scena.
Holul rămase din nou liniștit.
Ana închise ușa apartamentului și rămase sprijinită de ea câteva secunde.
Apoi zâmbi ușor.
Pentru că uneori, oamenii confundă răbdarea cu slăbiciunea — până în momentul în care descoperă că nu este.