Am introdus adresa în GPS fără să-mi dau timp să mă răzgândesc.
Pe drum, mintea mea a încercat în mod constant să construiască explicații raționale. Trebuia să existe una simplă. Mereu există una simplă.
O firmă de livrări.
O comandă greșită.
Un serviciu de flori care funcționează automat.
După aproape o oră de condus, orașul a rămas în urmă și am intrat într-o zonă rurală liniștită de lângă Brașov.
GPS-ul m-a oprit în fața unei case modeste, dar îngrijite, cu grădină plină de flori.
Am rămas o clipă în mașină, apoi am coborât și am bătut la poartă.
Ușa casei s-a deschis încet.
Și atunci l-am văzut.
Pentru o secundă am crezut că mintea îmi joacă feste, dar nu. Era el.
Alexandru.
Colegul meu din liceu.
Arăta diferit, mai matur, cu fire albe în păr, dar privirea era aceeași.
Și el a rămas nemișcat.
— Irina… a spus încet.
Am zâmbit fără să-mi dau seama.
— Tu ai trimis florile?
A ezitat o clipă, apoi a dat din cap.
— Da. În fiecare an. Timp de douăzeci de ani.
Aerul din jur parcă s-a schimbat.
— De ce? am întrebat, abia auzindu-mi vocea.
A deschis poarta și m-a invitat în curte.
Ne-am așezat pe o bancă sub un copac bătrân, iar pentru câteva secunde niciunul dintre noi nu a vorbit.
Apoi a început, cu o sinceritate care părea că îl apasă de ani întregi.
— În liceu am fost îndrăgostit de tine. Dar n-am avut curajul să-ți spun nimic.
A zâmbit amar.
— Când ai plecat, am rămas cu ideea că poate într-o zi o să afli. Sau o să simți măcar că cineva, undeva, s-a gândit la tine.
A inspirat adânc.
— Și singurul mod în care am știut să fac asta a fost să-ți trimit flori.
Am rămas fără reacție pentru câteva secunde.
— Și anul acesta… de ce s-a oprit totul?
El a privit în jos.
— Pentru că am vrut să nu mai fie ceva ascuns. M-am săturat să fiu doar o umbră în viața ta.
A urmat o liniște ciudată, dar nu apăsătoare.
Mai degrabă plină.
După un moment, am început amândoi să râdem fără un motiv clar, ca doi oameni care descoperă brusc cât de absurd și frumos poate fi trecutul.
Orele au trecut fără să ne dăm seama.
Am vorbit despre școală, despre drumuri diferite, despre alegeri bune și greșite, despre tot ce se adună în ani fără să observi.
La plecare, mi-a întins un singur trandafir.
— Anul acesta am vrut să vin personal, nu să trimit ceva anonim.
L-am luat cu emoție.
— Știi… cred că tocmai acesta e cel mai sincer dintre toate, am spus.
Au urmat zile care s-au transformat în săptămâni.
Cafea după cafea.
Plimbări lungi.
Discuții care începeau simplu și se terminau târziu în noapte.
Nu mai era mister în nimic.
Doar o apropiere firească, construită din lucruri nespuse la timp.
În primăvara următoare, Alexandru a venit la mine ținând un buchet mare de flori.
Am zâmbit imediat.
— Tot fără nume?
A râs ușor.
— Nu. De data asta e foarte clar.
Și atunci am înțeles că uneori lucrurile nu sunt pierdute.
Doar ajung la tine atunci când ești pregătit(ă) să le vezi cu adevărat.