Am rămas nemișcată. Simțeam mâna Ioanei strânsă peste a mea, iar fiecare secundă părea mai lungă decât cea dinainte.
Din patul de lângă ea s-a auzit un oftat.
Mihai s-a mișcat încet, fără să se întoarcă spre mine.
— A plecat? a întrebat el cu o voce joasă.
Ioana nu i-a răspuns imediat. A privit spre ușă câteva clipe, apoi și-a relaxat ușor degetele.
— Încă nu, a șoptit.
Nu mai înțelegeam nimic.
— Despre cine vorbiți? am întrebat cu greu.
Amândoi au încremenit.
Mihai s-a întors încet spre mine. În lumina slabă care pătrundea pe sub ușă i-am văzut chipul. Nu părea speriat. Părea împovărat.
— Îmi pare rău, a spus. Ar fi trebuit să-ți spun adevărul înainte să ajungem aici.
Ioana s-a ridicat în capul oaselor.
— Nu este ceea ce crezi. Nu de tine mă temeam.
— Atunci de cine? am întrebat.
Mihai și-a trecut mâna peste față.
— De mine.
Am rămas fără cuvinte.
El a inspirat adânc.
— Cu câțiva ani în urmă am fost diagnosticat cu o formă severă de somnambulism. În perioadele de stres mă ridic din pat, umblu prin casă și fac lucruri de care dimineața nu-mi amintesc absolut nimic.
L-am privit neîncrezătoare.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că ani la rând nu s-a mai întâmplat. Am crezut că problema dispăruse.
Ioana a continuat în locul lui.
— În prima noapte după ce eu și Andrei ne-am mutat aici, m-am trezit și l-am văzut pe Mihai coborând scările cu ochii deschiși, dar fără să fie treaz. A intrat în bucătărie și a luat un cuțit din sertar.
Mi s-a făcut pielea de găină.
— L-am oprit înainte să ajungă înapoi în dormitor. În dimineața următoare nu-și amintea nimic.
Mihai a închis ochii.
— Mi-a fost rușine. Mi-a fost teamă că o să pleci dacă afli.
— În nopțile următoare s-a repetat, a spus Ioana. Nu în fiecare seară, dar suficient de des încât să-mi dau seama că trebuia să fac ceva. Dacă dormeam între voi, simțeam imediat când încerca să se ridice și îl opream înainte să se apropie de tine.
Am înțeles atunci de ce stătea nemișcată și privea în întuneric.
Nu aștepta ceva supranatural.
Îl supraveghea pe Mihai.
Clicul pe care îl auzisem venea de la clanța ușii. În timpul episoadelor, Mihai încerca adesea să iasă din cameră, iar Ioana îl oprea discret înainte să se trezească de tot.
În acea noapte, după ce am aflat adevărul, n-am mai dormit niciunul.
Dimineața, Andrei a venit în bucătărie și s-a așezat lângă noi.
— Știu că pare de necrezut, dar Ioana mi-a povestit totul încă din prima săptămână. Am vrut să găsim o soluție fără să te speriem.
Am oftat.
— M-ați speriat și mai tare ascunzându-mi adevărul.
Toți trei au lăsat privirea în jos.
În aceeași zi am făcut o programare la un specialist în tulburările de somn. Au urmat investigații, tratament și câteva schimbări simple în casă. Ușile au fost securizate, obiectele periculoase au fost mutate, iar Mihai a început terapia recomandată.
Primele săptămâni au fost dificile, dar episoadele s-au rărit până au dispărut aproape complet.
Înainte ca Andrei și Ioana să se mute în apartamentul lor, am îmbrățișat-o.
— Te-am judecat pe nedrept, i-am spus.
Ea a zâmbit timid.
— Era normal. Dacă eram în locul tău, probabil aș fi crezut același lucru.
Am privit-o plecând cu aceeași pătură și aceeași pernă cu care venise atâtea nopți la ușa noastră.
Abia atunci am realizat că gestul care mă enervase atât de mult nu fusese niciodată unul ciudat sau egoist.
Fusese modul ei tăcut de a avea grijă de mine, chiar și atunci când eu nu înțelegeam de ce.