Prima pagină începea cu o dată.
Era ziua în care mă născusem.
Sub ea scria:
„Astăzi am luat cea mai grea decizie din viața mea. Am fost nevoită să-mi las fiica în brațele altcuiva, dacă voiam să trăiască.”
Am simțit că mi se oprește respirația.
Toată viața crezusem că părinții mei sunt cei care m-au crescut.
În jurnal, femeia povestea despre oameni care o urmăreau de ani întregi și despre un accident în care soțul ei dispăruse fără urmă.
Scria că singura șansă să mă salveze era să mă dea unei familii care nu avea nicio legătură cu trecutul ei.
Pe fiecare pagină îmi vorbea direct.
Îmi povestea cum mă privea de la distanță în prima zi de școală.
Cum fusese prezentă la festivitatea de absolvire, ascunsă printre părinți.
Cum îmi trimisese, în fiecare an de ziua mea, câte un cadou anonim.
La sfârșitul jurnalului era lipită o fotografie mai nouă.
În ea eram eu.
Stăteam la o terasă cu prietenele mele.
Fotografia fusese făcută cu doar două săptămâni înainte.
Sub ea scria:
„Încă te privesc. Încă te protejez.”
Am închis jurnalul cu mâinile tremurând.
În fundul cutiei era un plic sigilat.
L-am desfăcut.
Înăuntru era o cheie și un bilețel.
„Dulapul din podul casei în care ai copilărit.”
Am plecat imediat spre casa părinților.
Le-am spus că vreau doar să caut câteva lucruri vechi.
Mama a încremenit când a văzut cheia.
Fața i s-a albit.
—„De unde ai asta?”
Nu i-am răspuns.
Am urcat în pod.
În colț era un dulap pe care nu-l deschisese nimeni de ani de zile.
Cheia s-a potrivit perfect.
Înăuntru se afla o cutie metalică.
Pe capac era lipită o fotografie cu mine bebeluș.
Sub ea, o singură propoziție:
„Deschide doar dacă ești pregătită să afli cine este tatăl tău.”
Mi-am făcut curaj.
În cutie era un dosar gros și o casetă video.
Am pornit vechiul videoplayer din pod.
Imaginea era tremurată.
O femeie privea direct în cameră.
Era aceeași din fotografie.
Avea ochii plini de lacrimi.
—„Andreea… dacă vezi această înregistrare, înseamnă că n-am mai apucat să-ți spun adevărul.”
S-a oprit câteva secunde.
Apoi a rostit numele tatălui meu.
Am scăpat telecomanda din mână.
Era numele unui om pe care îl cunoșteam foarte bine.
Un om care fusese prezent la toate aniversările mele.
Un om pe care îl strigasem toată viața…
„Unchiule.”