Toată noaptea am revăzut înregistrările.
Cu fiecare minut, îmi dădeam seama că persoana care îmi trimisese memoria USB știa absolut tot despre viața mea.
Știa când plecam de acasă.
Știa cu cine mă întâlneam.
Știa chiar și conversații pe care le purtasem doar față în față.
În ultimul folder mai exista un fișier pe care nu-l observasem.
Se numea simplu:
„Deschide doar dacă ai încredere în nimeni.”
Am ezitat câteva minute.
Apoi am apăsat.
A apărut un videoclip de doar treizeci de secunde.
Camera filma interiorul apartamentului meu.
Data era… ziua următoare.
Am crezut că este o eroare.
Dar pe masă se vedea cana pe care urma să o cumpăr abia peste două zile.
Iar pe perete era tabloul pe care încă nici nu-l comandasem.
Filmarea continua.
La ora 19:42 apăream eu, intrând în casă.
După câteva secunde, soneria suna.
Deschideam ușa.
Un curier îmi întindea un plic.
Exact ca cel pe care îl primisem deja.
Apoi imaginea se oprea.
Mi-am verificat calendarul.
Ora indica 16:10.
Filmarea arăta un eveniment care încă nu se întâmplase.
Am închis imediat laptopul.
Trei ore mai târziu…
La 19:42 fix…
Soneria a sunat.
Am simțit că îmi îngheață sângele.
M-am apropiat încet de vizor.
Era același curier.
Ținea în mână același plic maro.
Nu am deschis.
După câteva minute, pașii lui s-au îndepărtat.
Am așteptat încă zece minute.
Apoi am ieșit pe hol.
Plicul era acolo.
L-am ridicat.
Pe față scria doar numele meu.
Înăuntru era o fotografie făcută chiar atunci, prin vizorul ușii.
Eu eram în fotografie, privind speriată spre exterior.
Pe spate era un singur mesaj:
„Bine. Ai început să înveți.”
Am fugit înapoi în apartament și am încuiat toate ușile.
Telefonul a vibrat.
Un număr ascuns.
Mesajul avea doar două rânduri.
„Nu cei pe care îi vezi te urmăresc.”
„Privește cine apare în fotografii atunci când tu nu te uiți la cameră.”
Cu mâinile tremurând, am deschis din nou poza din copilărie pe care o găsisem pe memoria USB.
Până atunci mă uitasem doar la mine.
De data aceasta am mărit fundalul.
În spatele gardului, aproape invizibil, stătea același bărbat.
Avea aceeași haină.
Aceeași poziție.
Și același zâmbet.
Apărea în toate fotografiile mele.
La cinci ani.
La doisprezece.
La absolvire.
La nuntă.
De fiecare dată în fundal.
Nu îmbătrânise deloc.
În acel moment, camera laptopului s-a aprins singură.
Pe ecran a apărut o notificare:
„În sfârșit m-ai observat.”