Lucian își trecu mâna prin păr, vizibil iritat.
— Emma, ce te tot agiți? Peste trei ore e nunta și tu te-ai legat de mama mea.
Emma îl privi lung.
— Nu, Lucian. Nu de mama ta m-am legat.
— Atunci?
— De tine.
El clipi nedumerit.
— Ai auzit-o spunând că sunt comodă, maleabilă și ușor de controlat. Ai auzit-o vorbind despre mine ca despre un obiect. Iar primul tău instinct n-a fost să mă aperi.
— Mama exagerează uneori…
— Și tu?
Tăcerea lui spuse totul.
Emma inspiră adânc.
— Dacă acum, înainte de nuntă, nu poți spune: „Mama, ai greșit”, ce se va întâmpla peste un an? Sau peste zece?
Lucian deveni defensiv.
— Nu pot să mă cert cu mama pentru o conversație.
— Dar poți să te însori cu o femeie pe care n-o aperi.
În acel moment se auzi o bătaie în ușă.
Sabina intră fără să aștepte răspuns.
— Gata cu discuțiile! Coafeza vă așteaptă. Emma, nu mai plânge, îți strici machiajul.
Emma se întoarse spre ea.
— Doamnă Sabina, nunta nu va mai avea loc.
Pentru prima dată, femeia rămase fără cuvinte.
— Cum adică?
— Adică nu mă mărit astăzi.
— Ai înnebunit? Sunt o sută de invitați! Restaurantul este plătit!
Lucian se apropie.
— Emma, gândește-te ce faci!
— Tocmai asta fac pentru prima dată după mulți ani.
Sabina își schimbă imediat tonul.
— Toată lumea are emoții înainte de nuntă. Îți trece.
Emma clătină din cap.
— Emoțiile trec. Lipsa de respect nu.
Sofia apăru și ea în prag, speriată.
— Emma… nu poți anula totul acum.
Fiica ei îi luă mâna.
— Mamă… mi-ai spus că o căsnicie se construiește pe stabilitate.
— Da…
— Dar stabilitatea fără iubire este doar o colivie frumoasă.
Ochii Sofiei se umplură de lacrimi.
Poate pentru prima dată își privea fiica nu ca pe un copil care trebuia îndrumat, ci ca pe un om care suferea.
— Dacă asta simți… merg cu tine.
Emma o îmbrățișă.
Sabina protesta, Lucian vorbea despre rușine, invitați și bani pierduți.
Dar cuvintele lor nu mai ajungeau la ea.
O oră mai târziu, Emma ieșea din hotel purtând aceeași rochie albă, dar fără buchet și fără destinația pe care o avusese dimineață.
Telefonul vibră.
Un mesaj.
„Am aflat că astăzi era ziua cea mare. Sper că ești bine. Dacă ai nevoie doar să mergi în tăcere câțiva pași, eu sunt prin atelier.
— Martin.”
Emma zâmbi pentru prima dată în acea zi.
Nu i-a răspuns imediat.
A mers aproape o oră prin oraș, fără grabă.
Când a ajuns în fața atelierului, Martin ieșea cu o cutie de schițe în brațe.
A văzut rochia de mireasă.
N-a întrebat nimic.
Doar i-a deschis ușa.
— Vrei o cafea?
Emma râse printre lacrimi.
— Tot fără zahăr?
— Mi-am amintit că așa îți place.
Ea încuviință.
Nu știa dacă între ei va exista vreodată o poveste de dragoste.
Știa doar că, pentru prima dată după foarte mult timp, cineva nu încerca să decidă în locul ei.
Uneori, cea mai mare dovadă de iubire nu este o nuntă.
Este omul care îți lasă libertatea de a-ți alege singură drumul.