— Mamă, ești bine? m-a întrebat Ioana, observând că rămăsesem cu privirea fixată pe telefon.
Am clipit de câteva ori și i-am înapoiat aparatul.
— Da… doar că seamănă foarte mult cu cineva pe care l-am cunoscut când eram de vârsta ta.
Ea a zâmbit.
Advertisements
— Serios? Poate e doar o coincidență.
Am încercat să-i zâmbesc și eu, dar ursulețul acela albastru nu-mi ieșea din minte.
Îl făcusem chiar eu.
În ultimul an de facultate, îi cususem lui Mihai acel breloc dintr-o bucată de fetru rămasă de la un proiect. Nu ieșise perfect, așa că îi pusesem doi nasturi diferiți. El râsese și spusese că tocmai de aceea avea să-l poarte mereu.
După ce ne-am despărțit, nu l-am mai văzut niciodată.
Sau cel puțin asta crezusem.
În seara aceea n-am dormit aproape deloc.
A doua zi, Ioana mi-a spus că urma să se întâlnească din nou cu băiatul, pe nume Andrei.
— Dacă vrei, îl poți cunoaște. M-a invitat la o cafenea și a spus că nu-l deranjează dacă vii și tu puțin.
Am ezitat.
Nu voiam să par o mamă posesivă, dar simțeam că trebuie să aflu adevărul.
Când am intrat în cafenea, Andrei s-a ridicat imediat în picioare.
— Bună ziua. Mă bucur să vă cunosc.
Vocea lui nu semăna deloc cu a lui Mihai, dar trăsăturile feței erau atât de apropiate încât mi-a fost greu să-mi ascund emoția.
Am vorbit câteva minute despre facultate, cărți și planurile lui de viitor.
Era politicos, calm și surprinzător de matur.
La un moment dat, privirea mi-a căzut din nou asupra rucsacului.
— Pot să te întreb ceva? Ursulețul acela albastru… de unde îl ai?
Andrei a zâmbit.
— De la tata. Îl poartă de când era student. Acum câțiva ani mi l-a dat mie și mi-a spus să nu-l pierd niciodată.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Cum îl cheamă pe tatăl tău?
— Mihai Dumitrescu.
Pentru câteva secunde n-am mai auzit nimic din jur.
Ioana se uita când la mine, când la el.
— Mamă… îl cunoști?
Am inspirat adânc.
— Da. Cu foarte mulți ani în urmă am fost colegi de facultate.
Nu am spus mai mult.
Andrei și-a scos telefonul.
— Uite, chiar mi-a trimis tata un mesaj azi-dimineață.
Pe ecran a apărut fotografia unui bărbat trecut de cincizeci de ani.
Era el.
Mai matur, cu câteva fire albe la tâmple, dar fără nicio îndoială, era Mihai.
Andrei a observat expresia mea.
— Parcă vă cunoașteți foarte bine.
Am zâmbit cu sinceritate.
— Am făcut parte din aceeași perioadă a vieții.
El a încuviințat fără să insiste.
Câteva zile mai târziu, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.
„Andrei mi-a spus că v-ați întâlnit. Dacă ești aceeași Maria la care mă gândesc eu, cred că ar fi frumos să bem o cafea. Au trecut prea mulți ani.”
Am stat câteva minute cu telefonul în mână înainte să răspund.
Ne-am întâlnit într-o cafenea liniștită.
Primele minute au fost stângace, apoi am început să râdem amintindu-ne de profesori, examene și de serile în care visam că vom schimba lumea.
— Ai recunoscut ursulețul, nu-i așa? m-a întrebat el.
Am dat din cap.
— Nu-mi imaginam că îl mai ai.
— Nu l-am aruncat niciodată. Când s-a născut Andrei, l-am prins de căruciorul lui. A devenit obiectul lui preferat și, când a crescut, i l-am dat.
Am rămas o vreme în tăcere.
— De ce ne-am pierdut, Mihai?
A zâmbit trist.
— Pentru că eram prea tineri și prea încăpățânați. Niciunul dintre noi n-a făcut pasul spre împăcare.
Am vorbit aproape două ore.
Am aflat că era văduv de câțiva ani și că își crescuse singur fiul. I-am povestit despre viața mea, despre Ioana și despre cât de repede trecuseră anii.
Când ne-am despărțit, nu am făcut promisiuni și nu am încercat să recuperăm timpul pierdut.
Unele povești nu se întorc pentru a fi reluate, ci pentru a primi în sfârșit un final împăcat.
Ioana și Andrei au continuat să se vadă. Eu și Mihai am rămas în relații bune, bucurându-ne că destinul ne oferise ocazia să închidem o ușă rămasă întredeschisă timp de douăzeci de ani.
Iar de fiecare dată când îl vedeam pe Andrei cu ursulețul albastru prins de rucsac, nu mai simțeam durere.
Îmi amintea doar că, uneori, cele mai importante legături din viață nu dispar niciodată cu adevărat. Ele doar așteaptă momentul potrivit pentru a fi înțelese.