Cristian era tânăr, ambițios și dintr-o familie bună. Loredana, simplă, crescută de o mamă bolnavă, muncea într-o florărie ca să se întrețină. Se iubeau. Sau cel puțin așa credea ea…
Când i-a spus că visează să-și petreacă viața alături de el, Cristian a oftat și i-a răspuns rece:
„Tu n-ai nimic. Eu nu pot începe de la zero. Îmi pare rău.”
I-a lăsat lacrimile și s-a dus „să-și clădească viitorul”.
Loredana a suferit. Mult. Dar s-a ridicat. A muncit. A învățat. A construit.
Două decenii mai târziu era proprietara uneia dintre cele mai de succes florării din oraș, cu filiale în trei județe. Trăia într-o vilă mică dar cochetă, liniștită.
Într-o seară ploioasă de vineri, când tocmai își pregătea o cană de ceai, cineva a bătut la ușă.
Când a deschis… n-a știut dacă visează.
Cristian. Tremurând, ud până la piele. Îmbătrânit, dar cu aceiași ochi.
„Loredana… am pierdut tot. Femeia cu care m-am însurat m-a părăsit. Firma a dat faliment. Am dormit două nopți în mașină. Nu știam unde să merg… dar m-am gândit la tine. Doar tu m-ai iubit cu adevărat.”
Ea l-a privit. Lung. Fără ură. Fără milă.
„Știi ce-i cel mai trist, Cristian? Că dacă ai fi venit acum 10 ani… te-aș fi iertat. Dar acum, am învățat să mă iubesc pe mine.”
A închis ușa încet.
Ce a făcut Cristian după acel moment? Și cum a răspuns destinul acestei decizii neașteptate?