…în prag, cu geanta încă peste umăr, cu respirația tăiată.
La câțiva pași de biroul ei, el stătea în picioare.
Un bărbat cu o voce caldă. Bărbatul care îi strânsese mâna pe plajă. Bărbatul cu care petrecuse cea mai ciudată și mai vie noapte din viața ei.
Purta un costum. Ținea o servietă. Și vorbea cu directorul companiei.
Elena a simțit cum îi alunecă pământul de sub picioare.
Nu putea fi adevărat.
Dintre toate locurile din lume… aici?
Voia să se întoarcă și să plece. Să se prefacă că vomită. Să dispară.
Dar era prea târziu.
S-a întors.
Privirile li s-au întâlnit.
Pentru o secundă, biroul plin de colegi a dispărut. Tot ce a mai rămas a fost amintirea valurilor, mirosul mării și mâna lui pe talia ei.
Apoi a zâmbit. Calm. Sigur.
Directorul a bătut din palme:„Dragi prieteni, vi-l prezint pe noul nostru partener. De astăzi, vom lucra îndeaproape împreună. Domnul Andrei Popa.”
Parteneru.
Elena a simțit cum i se încing obrajii.
Andrei Popa.
Pe mare, nici măcar nu-i spusese numele lui real. Sau poate că nu-l întrebase.
Această zi fusese o tortură. De fiecare dată când venea la biroul ei pentru a clarifica documente, îi simțea parfumul. Îi auzea respirația. Îi simțea privirea.
„Nu știam că lucrați aici”, i-a șoptit el la un moment dat.
„Nici eu nu știam cine sunteți cu adevărat”, a răspuns ea, încercând să pară calmă.
La prânz, i-a trimis un mesaj pe telefonul de la serviciu:„Putem vorbi după orele de program? Promit că nu voi mușca.”
Elena s-a uitat fix la ecran câteva minute.
Știa că viața ei era deja complicată. Avea un copil. Trebuia să plătească ratele. Avea un salariu de 3.800 de lei și o mulțime de griji.
Nu-și permitea povești.
Dar inima nu se sinchisește de calcule.
În seara aceea, l-a întâlnit în fața blocului.
Nu a început cu scuze. Sau cu promisiuni mărețe.
„Știu că nu e ușor”, i-a spus el direct. „Știu că ai un copil. Știu că ai trecut prin multe. Nu vreau o aventură. Vreau să te cunosc.”
Elena a rămas tăcută.
„În liceu, nu ți-am spus cine sunt pentru că voiam doar să fiu bărbat. Nu un bărbat cu o firmă, bani sau funcții. Și mi-a plăcut felul în care te uitai la mine fără să știi ce aveam.”
Atunci a aflat că Andrei nu era doar un asociat în firmă. Era unul dintre investitori. Avea propria firmă de construcții în București. Câștiga bine. Foarte bine.
Dar nu se citea mândrie în ochii lui. Era sinceritate.
„Nu te grăbi să răspunzi. Gândește-te la asta. Nu plec nicăieri.”
În săptămânile următoare, nu a forțat nimic.
A dus-o acasă. Ea și-a întâlnit mama. S-a jucat cu băiatul în parc, pe tobogan, fără teamă să-și murdărească pantalonii scumpi.
Și încet, încet, ceva în Elena s-a vindecat.
Nu au existat promisiuni de basm. Nu au existat jurăminte făcute la lumina lunii.
Au fost lucruri simple.
Cumpărături împreună.
Facturi plătite impecabil.
O mână strânsă strâns când epuizarea a învins-o.
Într-o seară, după ce copilul adormise, Andrei a scos o cutiuță mică din buzunar.
„Nu-ți cer să uiți trecutul. Îți cer doar să mă lași să fac parte din viitorul tău.”
Elena nu a plâns.
A zâmbit.
Pentru prima dată după ani de zile, nu de frică. Nu din datorie.
Ci din pace.
Nunta lor nu a fost grandioasă. Fără sute de invitați și cadouri împachetate.
Au fost doar oamenii pe care îi iubea. O masă simplă. Muzică românească. Râsete adevărate.
Și când, ani mai târziu, Elena a trecut pe lângă o tarabă cu pepeni și a auzit unul căzând și izbindu-se de asfalt, a zâmbit.
Pentru că știa că uneori lucrurile care se destramă deschid calea pentru ceva mai bun.
Și nu a mai înghețat niciodată.
A învățat să trăiască.