Dan a rămas nemișcat. Pur și simplu și-a strâns maxilarul, semnalând că fiecare cuvânt se afundă undeva adânc.
„Ana ne-a spus mereu să nu plângem”, a continuat Mara. Ea a spus că plânsul a făcut-o supărată. Că trebuie să ne păstrăm puterea pentru momentul potrivit. Ea și-a împărțit mâncarea cu noi. M-a învățat cum să număr pașii gardienilor.
Dan simți că inima i se strânge. Ana era exact așa. Chiar și în iad, se gândea mereu la alții.
-Unde este? întrebă el încet.
— Multă pădure. Drum de pământ rău. Clădire veche cu gard înalt. Poți auzi câinii noaptea.
Dan s-a ridicat brusc. Ceva sa schimbat. Oboseala, durerea, neputința – totul a dispărut. O tăcere rece și periculoasă a căzut în locul lor.
Întinse mâna după telefon.
— Mihai, mobilizează echipa. Fără poliție. Vreau tot ce știi despre centrele „sociale” ale lui Victor Rădescu. Imediat.
Apoi s-a întors către Mary.
Fata a dat din cap și ochii i s-au umplut de lacrimi, pe care le-a șters repede cu mâneca.
Două zile mai târziu, noaptea, într-un colț singuratic al munților, tăcerea a fost întreruptă de vuietul motoarelor și de pașii grăbiți. Poarta ruginită a cedat. Lumini strălucitoare străbat întunericul. Ușile se deschiseră una câte una.
Dan a intrat într-o încăpere mică cu pereții decojiți. O femeie slabă stătea pe un pat îngust, speriată.
— Ana, spuse el încet.
Se uită la el o clipă, apoi izbucni în plâns.
— Știam că nu ai renunțat.
S-au îmbrățișat strâns, fără să scoată o vorbă, de parcă întreaga lume s-ar fi oprit.
Câteva luni mai târziu, într-un apartament obișnuit din București, Mara își făcea temele la masă. Ana făcea ceai și Dan urmărea scena în tăcere.
Uneori pierzi totul. Uneori viața îți oferă totul. Dar numai dacă ai curajul să asculți adevărul, chiar dacă acesta iese din gura unui copil.