…nu înțelegi.
Vocea îi tremura. Nu mai era bărbatul încrezător care îmi vorbea de sus când greșeam la factura de întreținere. Era un bărbat speriat.
M-am așezat calm pe marginea patului.
„Explică-mi. Cine e Loredana?”
A înghițit în sec.
„Ea e instructoarea mea de dans.”
Am râs scurt și amar.
„Sigur. Și eu sunt Miss România.”
„Nu, Elena. Jur.”
S-a ridicat încet, încă amețit.
„Iau cursuri de dans de un an. Tango. Salsa. Ce ai citit în mesaj… «mișcări noi»… se referă la pași. Coregrafie.”
L-am privit fix.
„Și clădirea aceea în ruine?”
„E sala lor. Au închiriat vechiul centru comunitar.” Din exterior, arată jalnic, dar în interior, e o sală a oglinzilor.
Am simțit cum ceva începe să tremure în mine.
„Și de ce, te rog, atât de misterios?”
S-a uitat la mine ca la un copil prins nefăcându-și temele.
„Pentru că am vrut să te surprind.”
Tăcere.
„Ce vrei să spui?”
A arătat spre cutie.
„Deschide-o singură.”
Mi-am mușcat buza și am ridicat capacul.
Înăuntru era o rochie roșie. Simplă, elegantă. Exact în stilul meu. Și un plic.
Am scos plicul. O chitanță.
„Avans pentru sala de banchete – Restaurantul La Stejarul, 4500 de lei.”
Un bilet tipărit dedesubt:
„Petrecere surpriză – 20 de ani de căsnicie. Invitați confirmați: Ana și Vlad, familia Ionescu, familia lui Pop…”
Mi-au slăbit genunchii.
„Ce… ce este asta?”
„Am vrut să te surprind. Pe 14 februarie se împlinesc exact 20 de ani de când m-ai ținut de mână la oficiul stării civile. Am învățat să dansez pentru tine. Hai să deschidem petrecerea cu un tango. Ca în filmele alea vechi care îți plac.”
Am simțit un nod în gât.
„Și acele mesaje cu inimioare?”
A oftat.
„Asta le scriu tuturor studenților. E mai… teatral.”
M-am așezat cu respirația tăiată.
„Și cafeaua…?”
S-a uitat la mine mult timp.
„Ai pus ceva în ea?”
M-am uitat la el pentru prima dată în dimineața aceea.
„Doar să sari.”
Mi-a făcut cu ochiul.
„Să sari?”
Am dat din cap.
„Am vrut să te sperii. Să simți puțin din ce am simțit eu când am citit mesajul acela.”
A tăcut. Apoi a început să râdă. Încet. Ușurat.
„Doamne, Elena… Am crezut că m-ai otrăvit.”
„Nu exagera”, i-am spus, dar vocea îmi tremura.
Ne-am privit fix câteva secunde care au părut ore întregi.
Apoi s-a apropiat și mi-a luat mâinile.
„Dacă m-ai fi întrebat, ți-aș fi spus. Dar am vrut să fie perfect.”
Lacrimile mi-au șiroit pe față, incapabile să le oprească.
„Aș putea să întreb și eu”, am șoptit. Dar am preferat să cred ce e mai rău.
Ne-am ținut în brațe mult timp.
Fără remușcări.
Fără mândrie.
Mai târziu în acea seară, am îmbrăcat o rochie roșie.
La La Stejarul, când a început muzica, Mihai m-a tras ușor în centrul camerei. Familia și prietenii mei ne priveau zâmbind.
„Ai încredere în mine?”, m-a întrebat el.
Am dat din cap.
Primii pași au fost stângaci.
Apoi m-am lăsat dusă de val.
Pentru câteva minute, o cameră mică dintr-un cartier obișnuit din Pitești s-a transformat într-o poveste.
La final, toată lumea a aplaudat.
Și mi-am dat seama de ceva simplu.
Uneori nu trădarea ne frânge.
Ci frica.
Și dacă ai curajul să ceri înainte să lovești, poți salva 20 de ani într-o singură dimineață.
Și cafeaua… de atunci, o bem fără sare.