Telefonul s-a deconectat.
Singurele sunete din hol erau respirația grea a celor din jurul ei și pașii grăbiți ai asistentelor care treceau cu targi.
Stagiarul a încercat să scoată o voce clară.
„Ce gunoaie…” mormăi ea, dar mâinile îi tremurau.
Ea nu mai zâmbea. Rujul perfect conturat i s-a părut deodată prea strălucitor pentru fața ei palidă.
Am rămas nemișcat.
Cafeaua s-a uscat pe bluza mea, lipindu-se de piele. Dar nu pata a durut.
Aceasta este trădare.
Minut.
Două.
Sala era deja plină. Medici, asistente, pacienți, rude. Toți șoptiră. Numele lui Mihai s-a transmis din gură în gură.
După patru minute, ușile liftului s-au deschis.
Mihai ieși grăbit, haina albă umflându-se în spatele lui.
S-a oprit brusc când m-a văzut.
Apoi a văzut pata de cafea.
Apoi ea.
Vederea i s-a întunecat.
Internul a alergat spre el și l-a prins de braț.
Coridorul a explodat în șoapte.
Mihai se uită la mâna ei pe brațul lui, de parcă i-ar fi ars.
Făcu un pas înapoi.
— Ia-ți mâna de pe mine, domnișoară.
Vocea lui era joasă. Nu supărat. Nu intrat în panică.
Chill.
— Soția mea este Cătălina Ionescu. Fondatorul acestui spital.
A fost liniște deplină.
Am văzut picioarele unui stagiar tăiate.
— Ți-am spus că sunt căsătorit, o întrerupse el. — Nu că voi divorța. Nu că mint. Ai purtat ce ți se potrivește.
Cuvintele i-au căzut greu, ca niște pietre.
M-am apropiat încet.
—Mihai, ai ceva să-mi spui?
Era prima dată în zece ani când îl văzusem stânjenit.
— Eram slab, Cătălina. Mi-am permis un compliment. Asta e tot.
Am închis ochii pentru o secundă.
M-am gândit la tatăl meu. Despre nopțile în care dormea pe un scaun în birou pentru a menține spitalul pe linia de plutire. Despre promisiunea pe care i-am făcut-o că acest loc va rămâne curat.
Când am deschis ochii, am știut ce trebuie să fac.
„Andrei”, am spus clar, „te rog să preiei temporar funcția de director medical.”
Murmurul s-a transformat într-un vuiet.
Mihai s-a uitat la mine șocat.
— Cătălina, nu poți…
-Pot. Pentru că acest spital este pe numele meu. Și pentru că în acest loc nu mândria domnește, ci valorează.
M-am întors către intern.
A izbucnit în lacrimi. Machiajul îi curgea pe obraji.
Dar nimeni nu a mai apărat-o.
Mihai a rămas nemișcat.
-Și tu? întrebă el încet.
L-am privit drept în ochi.
Am făcut un pas înapoi.
Andrei s-a apropiat discret și mi-a pus halatul pe umeri, acoperind pata de cafea.
— Tatăl tău ar fi mândru de tine, șopti el.
Pentru prima dată am simțit că pot să respir.
Viața mergea înainte în jurul nostru. A trecut o targă. Copilul a început să plângă. Doctorul a dat instrucțiuni.
Spitalul era plin de viață.
Și va trăi mai departe.
Și pentru prima dată după mult timp, nu mai eram doar soția cuiva.
Eram fiica tatălui meu.
Și asta a fost mai mult decât suficient.