Radu s-a uitat lung la Elena. Acel plic simplu, cu bancnotele lui modeste, cântărea mai mult decât toate gențile și contractele de lux pe care le aduseseră celelalte femei. Îl considera dovada vie că banii nu pot cumpăra totul.
S-a dus la masă, a ridicat plicul și l-a strâns strâns în mână.
„Știi”, a spus el, lăsându-și vocea să răsune prin cameră, „când eram copil, am crescut la țară. Mama mă trimitea adesea la vecini cu o cană de lapte sau o pâine coaptă la cuptor. Nu aveam bani, dar aveam o inimă. Și așa am supraviețuit. Uiți că a dărui înseamnă viață.”
Carmen și-a dat ochii peste cap, jucându-se cu brățara scumpă pe care o cumpărase. Mariana a încercat să-și justifice achizițiile, dar cuvintele i s-au oprit în gât. Anca, cu fața roșie, și-a strâns poșeta la piept ca și cum ar fi fost prinsă în flagrant.
Elena, însă, a rămas în picioare cu capul plecat. Nu se aștepta la recunoștință sau mustrări din partea celorlalți. Făcea ceea ce credea că este corect.
Radu se apropie de ea. „Ridică privirea, Elena”, spuse el.
Ea își ridică ochii cu teamă. Lacrimile îi străluceau la colțurile genelor.
„Astăzi mi-ai arătat ceva ce nici măcar întreaga mea avere nu ar putea cumpăra: un suflet pur.”
Apoi, în văzul tuturor, se întoarse către ceilalți trei și adăugă: „De astăzi înainte, drumurile noastre se despart. Nu mai vreau în jurul meu oameni care se hrănesc doar cu lăcomie.”
Cuvintele lui căzură ca un trăsnet din senin. Carmen explodă: „Ce vrei să spui? Sunt iubitul/iubita ta!”
„Ai fost”, răspunse el rece. „Dragostea nu se măsoară în genți și diamante.”
Mariana încercă să-l convingă: „Dar eu sunt sângele tău! Suntem familie!”
„Și sângele se poate vinde, Mariana, dacă inima e oarbă.”
Anca rămase tăcută, rușinată, știind că prietenia ei era de fapt o mască pentru afaceri.
Radu a făcut un pas înapoi și, într-un moment care i s-a părut ireal, și-a pus mâna pe umărul Elenei.
„De azi înainte, nu vei mai fi menajera mea. Vei fi administratorul fundației mele. Vreau să începi un proiect pentru acest orfelinat. Acești copii vor avea mâncare, haine și un viitor. Și tu îl vei conduce.”
Elena a rămas fără cuvinte. „Domnule… Nu… Nu știu cum…”
„Știi mai multe decât crezi. Ai inimă. Restul se învață.”
Întreaga cameră s-a amuțit. Cele trei femei au plecat, învinse de propriile alegeri. A rămas doar Elena, ochii ei umezi strălucind ca două stele.
În seara aceea, Radu a ieșit pe străzile din jurul conacului pentru prima dată după mult timp. Îmbrăcat simplu, împreună cu Elena, s-a dus la orfelinat. Copiii l-au înconjurat cu zâmbete și strigăte de bucurie.
Băiețelul, strângând strâns în mână noua sa carte, s-a apropiat de el și i-a spus: „Mulțumesc, domnule. Acum și eu pot studia, la fel ca ceilalți.”
Radu se aplecă și își mângâie părul. Inima îi bătea altfel, mai caldă, mai viguroasă.
Apoi își aminti de bunica lui, care îi spunea adesea: „Bogăția nu stă în aur, Radu, ci în câți oameni sunt fericiți că exiști.”
Privind copiii, își dădu seama că devenise în sfârșit un om pe care bunica lui îl va recunoaște.
Și pentru prima dată după ani de zile, simți că nu mai era singur.