Mi-am lipit spatele de ușă, încercând să-mi țin respirația. Lia tremura lângă mine, lacrimile îi curgeau în tăcere, ca și cum s-ar fi temut că plânsul ar putea declanșa ceva.
Nu am avut timp să cedez. Nu am avut timp să pun întrebări. Simțeam doar o strângere în piept, ca și cum cineva ar fi strâns întreaga casă într-o menghină.
„Vino la mine”, am șoptit, îmbrățișând-o strâns. Părea atât de mică, atât de fragilă, și totuși ea a fost cea care m-a readus la realitate.
Trebuia să ieșim de aici. Cumva, pentru totdeauna, cumva.
Am încercat să deschid din nou ușa, dar zăvorul era blocat, ca și cum cineva l-ar fi ținut din cealaltă parte. Alarma a clipit în roșu, iar o tăcere amenințătoare a umplut fundalul.
„Mamă, dacă… dacă vine cineva?”, a întrebat Lia, cu buzele tremurânde.
„Nu vine nimeni”, am spus, dar vocea mea a refuzat să asculte. „Nu vom lăsa pe nimeni să ne facă rău.”
Primul lucru care mi-a venit în minte a fost telefonul meu. Am alergat la geantă, dar ecranul era negru – fără semnal. Nicio baterie. Niciun semnal. Cineva îl întrerupsese.
Cătălin.
Numele lui m-a străpuns ca o lovitură rece.
Am închis ochii pentru o secundă, încercând să-mi adun gândurile. Eram blocată într-o casă din Ploiești, fără semnal, cu o alarmă sunând de afară, un copil speriat și un soț care, evident, pregătise totul.
„Trebuie să ieșim pe fereastră”, am șoptit.
Lia a dat din cap, ochii mărindu-se. Nu a pus nicio întrebare. Avea încredere deplină în mine, ceea ce m-a făcut să simt un sentiment de responsabilitate care mă ucidea din adâncul sufletului.
Am luat-o de mână și am alergat în sufragerie. Fereastra mare care dădea spre curte era închisă, dar nu încuiată. Am tras de clanță – nimic. Am încercat din nou, apăsând cu toată greutatea. Era încă încuiată. Era ca și cum forța din ușă se schimbase.
„Nu se deschide…” am mormăit, cu un gust metalic în gură.
Atunci am auzit-o. O vibrație slabă, ca un motor care pornește. Din spatele casei. Lia s-a agățat de mine, tresărită, iar inima a început să-mi bată atât de tare încât puteam auzi sângele în urechi.
Nu era timp să încerc să deschid ferestrele. Trebuia să găsesc un punct slab. Orice.
Am alergat în camera Liei. Fereastra ei era mai mică, dar poate…
Am ridicat jaluzelele și am tras din toată puterea. A cedat un centimetru. Apoi încă unul. Am simțit aerul rece din curte. Aceasta era șansa noastră.
„Ține-te bine de mine”, i-am spus.
Dar apoi alarma a urlat în spatele nostru – nu doar un bip, ci un sunet ascuțit, pătrunzător, ca un ultim avertisment. Casa tremura. Lia a început să plângă din nou.
„Nu-ți fie frică”, am repetat, ridicând vocea peste zgomot. „Ne ocupăm noi de asta.”
Am împins fereastra cât de mult am putut. Abia îmi puteam strecura brațul prin ea. Am scos grilajul interior – pe jumătate spart, indicând că nu fusese instalat corect – și am împins-o pe Lia afară, ținând-o de picioare până când a dispărut complet.
„Mamă, hai!”, a strigat ea din curte.
Am respirat adânc. În spatele meu, alarma încă răsuna, iar vibrațiile de afară se intensificau. Ceva venea. Sau cineva.
M-am ridicat pe vârfuri, împingându-mi tot corpul prin deschizătura îngustă, simțind cum coastele îmi zgârie rama ferestrei. Încă o clipă.
Apoi m-am prăbușit pe pământul rece lângă Lia.
Nu-mi puteam trage respirația. Un fum gros și întunecat se ridica din spatele casei, urmat de un pocnet puternic. Asta a fost suficient pentru ca mintea mea să facă legătura: ceva era pe cale să explodeze.
„Hai să fugim!”, i-am strigat Lia și am apucat-o de mână.
Am alergat la poartă, dar cheia era încuiată înăuntru. M-am uitat repede în jur și am văzut gardul de jos de lângă butoiul de ploaie.
„Acolo!”
Mai întâi, m-am urcat pe Lia, împingând-o peste bordură. A aterizat în siguranță pe cealaltă parte, iar eu am sărit imediat după ea.
În momentul în care picioarele mele au atins asfaltul, un bubuit puternic a spulberat liniștea dimineții. Un val de aer cald ne-a lovit din spate. Casa noastră… nu mai era aceeași liniște pe care o cunoșteam.
Pericolul pândea, un pericol pe care nu-l puteai vedea pe fața unui bărbat cu care te culcaseși ani de zile.
Lia s-a agățat de mine, cu lacrimile șiroindu-i pe față.
„Mamă… tata a vrut…?”
I-am cuprins fața în mâini. „Nu mai contează ce a vrut el. Ceea ce contează este că suntem în viață. Și de acum înainte, voi face tot posibilul să te țin în siguranță.”
Am luat-o în brațe și am alergat pe stradă, fără să mă uit înapoi. Vecinii ieșeau deja pe uși, speriați de zgomot. Unii au strigat după noi. Nimic nu mai conta.
Pentru prima dată după ani de zile, am simțit că iau decizia corectă.
Evadarea noastră nu a fost lașitate.
Acesta a fost începutul libertății.