Am înghețat pe loc. M-am dat brusc înapoi, sprijinindu-mă pe coate și privindu-l de parcă tocmai aș fi văzut o fantomă.
„Edi… tu… te-ai mutat.”
Nu a spus nimic. Pur și simplu a respirat, încet, stăpânind, parcă și-ar fi dat timp să vină cu o explicație. Dar nu mai puteam aștepta.
„Mi-ai mișcat piciorul”, am repetat, de parcă nu mi-aș fi putut crede ce am văzut.
Ochii lui s-au întors spre mine și nu era nicio distanță în privirea lui. Era un amestec de frică, furie și un fel de oboseală mentală.
“Lidya… ascultă-mă.”
„De cât timp ai putut să mergi?” – am întrebat cu o voce tremurândă.
A închis ochii pentru o secundă.
— Câteva luni.
Atmosfera din cameră s-a schimbat brusc, de parcă pereții s-ar închide în jurul nostru. Mi-am simțit inima bătându-mi în urechi. Am îngenuncheat, încercând să-mi adun gândurile.
“De ce ai mințit? De ce i-ai lăsat pe toți să creadă că ești paralizat?”
Nu mi-a răspuns imediat. În schimb, a făcut un pas ușor înapoi, sprijinindu-și mâinile pe podea. Nu s-a ridicat, de parcă și asta făcea parte din jocul lui.
— Pentru că era mai bine așa, mormăi el.
— Pentru cine? – am întrebat mai aspru decât mi-am propus.
El a ezitat. Apoi, cu un oftat lung și zdrențuit, a cedat:
„Pentru mine. Și… pentru familia mea. Așa credeau ei”.
Am simțit un nod în gât. “Și eu? Cine am fost? O piesă de rezervă într-un plan conceput de alții?”
El nu a negat.
Asta a durut cel mai mult.
M-am ridicat încet, ștergându-mi mâinile de pe rochia mea albă șifonată. Edi s-a uitat la mine cu o nuanță de vinovăție, dar nu suficient pentru a-mi calma sufletul.
“Lidia, nu sunt cine credeai că sunt. Și nu vreau să fiu.” S-a uitat la mine. “Dar nu pot să stau cu mâinile în sân și să-i las să mă arunce ca pe niște mărfuri stricate. Aveam de ales: fie să dispar din lume ca un neputincios, fie să las pe fiecare să creadă ce vrea… până când sunt gata să mă ridic.”
„Și să te căsătorești cu mine?” – am întrebat, aproape că mi se rupe vocea.
Făcu o pauză. M-a privit îndelung, prea mult ca să fie o minciună.
„Nu am vrut asta pentru tine.”
Cuvintele lui erau simple, sincere… și tăiau ca o lamă.
Am făcut un pas spre el. “Atunci de ce nu ai spus nimic? De ce ai fost de acord?”
Edi și-a mușcat maxilarul, semn că ceva se zbătea în el.
“Pentru că mama ta era disperată. Iar tatăl tău… această datorie nu era doar o bucată de hârtie. Era o capcană. Familia mea… nu voia scandal. Așa că au propus o soluție. Una elegantă, după părerea lor.”
Stomacul mi s-a strâns.
„O soluție în care am fost moneda de schimb.”
El nu a spus da. Dar tăcerea lui a confirmat totul.
Am simțit lacrimile curgându-mi în ochi, dar le-am reținut cu dinții. Nu am vrut să plâng în fața lui. Nu acum.
„Și adevărul?” am şoptit. „De câte ori ai vrut să-mi spui asta?”
Edi a deschis gura… și apoi a închis-o. Și-a trecut mâna pe ceafă ca un om care a rămas fără scuze.
“De multe ori. Dar n-am putut. Pentru că în fiecare zi… te-am văzut altfel.”
m-am oprit. „Altă… cale?”
“Ai venit aici fără să țipi, fără să ceri nimic. Ai fost blând, deși nu aveai de ce să faci asta. Și apoi… Mi-a fost teamă că dacă îți spun adevărul, vei pleca.”
Am simțit că mi se strânge inima. O parte din mine a vrut să creadă. Celălalt încă ardea de furie.
„Ridică-te”, am spus.
Edi s-a uitat la mine surprins. “Acum?”
“Scoală-te.”
Urmă un moment de tăcere. Apoi și-a pus mâinile pe podea și s-a ridicat încet, cu un efort vizibil.
L-am privit stând în fața mea, rezemat de marginea patului, respirând greu, dar… atât de greu încât mi-a tăiat răsuflarea.
— Chiar ești tu, am spus eu încet.
— Da, murmură el. „Dar nu știam dacă meriți să-mi vezi partea.”
„Da, o merit”, am răspuns. — Merit adevărul.
El a dat din cap.
Apropierea dintre noi a căpătat brusc o greutate pe care nu o pot descrie. Nu a fost o poveste de dragoste. Nu a fost pasiune. Era adevărul, crud și gol.
„De acum înainte”, i-am spus, „dacă vrei ca asta să fie o căsătorie adevărată… nu vom mai minți. Nici tu. Nici eu”.
Edi s-a uitat la mine cu o intensitate care m-a făcut să tremur.
„Atunci o luăm de la capăt”, a spus el.
„Da”, am răspuns. „Dar să fie zero pur.”
Și în acea tăcere, pentru prima dată în acea zi, am simțit ceva ce nu mai simțeam de multă vreme: puterea de a alege.
Și alegerea mea a fost simplă:
adevărul mai presus de toate.