În acel moment, Mara și-a dat seama de ceva ce încercase să evite. Ar fi putut părăsi armata. Putea să-și schimbe hainele, să-și ascundă trecutul și să trăiască ca un civil obișnuit. Dar nu a putut scăpa de cine era cu adevărat.
Ea respiră adânc.
— Sunt pilot, spuse ea încet.
Stewardesa s-a apropiat.
“Ce se întâmplă?”
Mara se îndreptă pe scaunul ei. Când a vorbit din nou, vocea ei a sunat cu autoritatea pe care credea că a pierdut-o.
“Sunt pilot de vânătoare. Am zburat cu avioane militare.”
În cabină se auziră imediat șoapte.
Capetele se întoarseră spre ea. Bărbatul de la 8B s-a uitat la ea de parcă tocmai ar fi aflat un secret uriaș. Bătrânul de la 8C a apucat-o de braț și a spus: „Mulțumesc lui Dumnezeu”.
Ușurarea pe fața stewardesei a fost imediată.
“Te rog, te rog, vino cu mine. Chiar acum.”
Mara se ridică fără să spună nimic.
Picioarele îi erau grele, dar pașii ei erau siguri.
În timp ce mergea pe culoar, a simțit privirea tuturor asupra ei. Ea nu mai era invizibilă. Nu mai era doar o pasageră. În câteva secunde, ea a devenit o persoană de care depindea viețile altora.
Stewardesa deschise ușa cabinei.
Aerul din interior era tensionat, aproape irespirabil.
Doi piloți stăteau în față. Unul dintre ei se apucă de volan, cu faţa palidă. Celălalt se întoarse spre instrumente, apăsând butoanele cu mișcări rapide, dar incerte.
— Ești aici, spuse căpitanul fără să se uite la ea. “Avem o problemă serioasă cu sistemul de control. Pilotul automat nu răspunde și controlul este instabil.”
Mara se apropie imediat.
Ochii ei au scanat tabloul de bord. Zeci de lumini, unele roșii, lumini de avertizare clipeau. Bipuri scurte, iritante, au umplut cabina.
Corpul ei a reacționat înaintea minții.
Totul părea familiar.
Prea mult.
— Când a început asta? întrebă ea calmă.
“Acum zece minute. Sistemul răspunde încet… și uneori deloc.”
Mara și-a pus mâna pe stick-ul de control.
Ea a simțit vibrații.
Neregulat.
Periculos.
— Pierdem controlul hidraulic asupra cablului, spuse ea scurt. „Trebuie să stabilizăm manual zborul”.
Copilotul dădu din cap, evident uşurat că cineva ştia ce face.
Mara se aşeză.
Respirația i s-a calmat.
Sunetele din cabină au început să dispară. Totul devenea limpede în mintea ei. Comenzi. Pași. Priorități.
Exact ca înainte.
„Reduceți treptat viteza”, a spus el. „Nu dintr-o dată.”
Căpitanul a făcut-o.
Avionul tremura ușor.
Din afara cabinei se auzi un zgomot de panică.
Mara nu ridică privirea.
— Ascultă-mă, continuă ea. “Nu încerca să forțezi controalele. Lasă-l să reacționeze. Lucrează cu el, nu împotriva lui.”
Au trecut minutele.
Fiecare secundă a contat.
Orice mișcare greșită poate însemna un dezastru.
Se auzi un alt bip.
Copilotul a înjurat pe sub răsuflare.
“Pierdem un alt sistem…”
Mara strânse maxilarul.
A mai văzut asta.
Ea știa unde avea să ducă asta.
Dar ea știa și altceva: că mai aveau o șansă.
— Nu intram în panică, spuse ea ferm. — Încă zburăm.
Cuvintele ei au avut efect.
În cabină era liniște.
Toată lumea se uita la ea acum.
Mara respiră adânc.
„Pregătiți-vă pentru o aterizare de urgență pe primul aeroport disponibil.”
„București”, a răspuns rapid copilotul. „Asta este cel mai aproape.”
Mara dădu din cap.
— Perfect. Hai să mergem acolo.
Coborârea a fost lungă.
încordat.
Avionul a reacționat încet, de parcă s-ar fi luptat cu ei.
În spate, oamenii se rugau probabil.
Unii oameni au plâns.
Dar în cockpit era liniște.
Tot ce conta era concentrarea.
La o altitudine de 1.000 de metri, vântul a început să bată lateral.
Avionul s-a înclinat brusc.
Copilotul a încremenit.
a corectat imediat Mara.
“Ține… ușor… așa…”
Vocea ei era calmă, dar fermă.
Ultimii metri au fost cei mai grei.
Pista se micșora rapid.
Prea repede.
— Acum, spuse ea.
Roțile au lovit asfaltul cu o bubuitură puternică.
Un moment de reculegere.
Apoi…
Avionul a încetinit.
Și s-a oprit.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Apoi un val de aplauze a izbucnit din carlingă.
Puternic. Atingerea. Real.
Copilotul lăsă capul în jos.
Căpitanul se uită la Mara, cu ochii umezi.
“Ne-ai salvat pe toți…”
Mara nu a răspuns imediat.
Ea se uită pe fereastră.
Spre pista iluminată.
În orașul care era casa ei.
Apoi ea a zâmbit ușor.
— Nu, spuse ea încet. „Tocmai mi-am făcut treaba.”
Și pentru prima dată după mult timp, nu a mai vrut să fugă de cine era.