Horace a înlemnit. Picioarele i se îndoiau sub el, ca și cum pământul ar fi cedat sub picioarele lui. Lia își simțea inima bătând puternic în urechi ca o tobă spartă. Nici vântul, nici pădurea nu ar fi putut produce un astfel de sunet. Era o voce umană. O voce… mult prea familiară.
Au mai făcut un pas, apoi încă unul. Frunze ude scrâșneau sub cizmele lor, iar aerul rece le zgâria obrajii.
„E imposibil…” a șoptit Horace, abia respirând.
Dar era acolo. Vocea a repetat, slab, cu pauze lungi:
„Cine… este… acolo?”
Când au ajuns la căsuță, vechea ușă atârna într-o balama ruginită. Lia și-a ridicat încet mâna și a împins-o. Un scârțâit lung a rupt liniștea, iar interiorul era întunecat, doar o fâșie subțire de lumină se strecura printr-o crăpătură din acoperiș.
Pe un pat improvizat, acoperit cu pături vechi, țesute, ședea o femeie zbârcită, subțire ca un fir, dar vie. Ochii ei încețoșați se ridicară spre siluetele din ușă. Și atunci Lia simți că i se taie respirația.
„Ana…?” spuse ea, nevenindu-i să creadă.
Bătrâna își mișcă încet capul, iar când privirea i se opri asupra fiului ei, un fior îi străbătu corpul.
„Horațiu… ai venit…?”
Vocea ei era ca o respirație, un șuvoi subțire care părea pe cale să se spargă.
Horațiu se ținea de marginea ușii ca și cum întreaga lume s-ar fi învârtit odată cu el. Nu putea spune nimic. Lia, în schimb, făcu un pas înainte și simți un nod în gât. Faptul că femeia locuise acolo de opt ani îi depășea imaginația.
„Cum… cum ai supraviețuit?” întrebă ea, cu vocea tremurândă.
Ana zâmbi slab.
„Dumnezeu… și pădurea… copiii muntelui… Nu m-au lăsat să mor.”
Abia atunci Lia a observat niște lemne tăiate în colțul camerei, o sticlă de lichior, borcane cu mure și ciuperci uscate. Cineva îi adusese lucruri. Cineva avusese grijă de ea.
„Cine… cine a fost aici cu tine?”, a întrebat Lia.
Ana a ridicat mâna și a arătat spre fereastră.
„Cei de acolo de sus… știu. M-au găsit. M-au ținut în viață. Mi-au spus că într-o zi… te vei întoarce.”
Privirile li s-au întâlnit și amândoi au simțit un fior rece pe șira spinării. Pădurarii. Ciobanii. Cei care locuiau în poienile de pe vârful muntelui. Pensionari, dar cu suflet, care nu lăsau pe nimeni în voia sorții.
Horațiu a căzut în genunchi.
„Mamă… iartă-mă…”
Ana l-a privit lung cu o tandrețe care a tăiat mai adânc decât orice reproș.
„Ridică-te, dragul meu. Dacă n-ai fi iubit… n-ai fi suferit. Și dacă n-ai fi suferit… n-ai fi venit.”
Lia simți lacrimi curgându-i pe obraji. Ani de zile trăise cu teama că vinovăția lor o va urmări toată viața. Acum, privind-o pe bătrâna fragilă, simți, pentru prima dată, o ușurare imensă, ca după o furtună violentă.
„Vino… du-mă acasă… vreau să-mi revăd satul…”, șopti Ana.
Horațiu alergă să o ridice, dar bătrâna îl opri cu o atingere ușoară.
„Încet. Nu pot merge mai repede. Dar vreau… să merg singură.”
Ieșiră împreună din colibă. Vântul rece le biciuia fețele, dar se simțea diferit. Ca și cum muntele ar fi respirat odată cu ei.
Când ajunseră la mașină, două siluete înalte, în haine lungi de blană și pălării negre, aparură în poiană. Pădurari. Stăteau de pază în umbră, observând totul.
„V-ați întors”, spuse unul dintre ei cu o voce serioasă. „Bine. Acum duceți-o acasă.”
Horațiu le mulțumi timid, iar ei dădură din cap fără să pună nicio întrebare. Era clar că știau mai multe decât voiau să spună.
Drumul spre sat era tăcut. Ana se uita pe fereastră, la fiecare copac, la fiecare piatră, ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată. Când au intrat în sat, oamenii ieșeau pe prag, încremeniți ca în fața unei fantome.
„O, Doamne… e Ana Le…”
„Trăiește…”
„Dumnezeu să ne ierte…”
Unii plângeau. Alții își luau rămas bun.
Lia a simțit un nod imens în piept. Apoi, bătrâna a spus încet, dar clar:
„Nu am murit pentru că Dumnezeu m-a protejat. Dar tu… ai grijă de bătrâni. Căci fără ei, satul rămâne gol.”
A doua zi, Horațiu s-a dus la primărie și a transferat casa pe numele mamei sale, așa cum fusese de la început. A vândut terenul de unde veniseră să obțină actele și, cu banii, a renovat cabana și a cumpărat tot ce avea nevoie Ana.
Și în fiecare seară, în timp ce vântul bătea ușor prin crăpătura ferestrei, vocea bătrânei nu mai era o umbră a trecutului, ci o binecuvântare:
„Horațiu… e noapte. Închide bine fereastra, ți-e frig.”
Și pentru prima dată în opt ani, zâmbi.