Era o dimineață rece de toamnă, iar pe o uliță lăturalnică dintr-un sat din Botoșani, liniștea era spartă doar de un scâncet slab, aproape imperceptibil. Vecinii treceau grăbiți pe lângă tomberonul de lângă magazinul sătesc, dar nimeni nu se oprea. Până când o bătrână, tanti Margareta, s-a apropiat, atrasă parcă de un presentiment.
A văzut o pungă de plastic mișcându-se ușor. A înghețat pentru o clipă. Când a desfăcut-o, a încremenit: înăuntru era un cățeluș minuscul, ud, tremurând, abia respirând. Avea doar câteva zile de viață.
Dar ceea ce i-a atras atenția a fost o bucățică de hârtie legată cu ață în jurul gâtului.
Pe ea scria:
„Dacă îl găsești, roagă-te pentru mine. Nu pot să-l păstrez. Îmi pare rău.”
Margareta, văduvă de 20 de ani, fără copii, l-a luat acasă. L-a spălat, l-a hrănit cu biberonul și i-a spus: „De azi înainte, tu ești sufletul meu.” L-a numit Minune.
Dar povestea nu s-a oprit aici.
După câteva luni, o tânără necunoscută a bătut la poarta bătrânei. Era palidă, plângea, și în mână ținea o poză… cu cățelul. Ea era cea care îl abandonase, disperată și bolnavă, cu gândul că nu va mai trăi. Dar a supraviețuit și nu putea trăi cu gândul că l-a lăsat.
Când l-a văzut sănătos, jucăuș și iubitor, a căzut în genunchi. Iar bătrâna a privit-o și i-a spus: „E și al tău. Dar acasă rămâne la mine.”
Astăzi, cele două sunt nedespărțite. Și cățelul — Minune — e podul care le-a unit inimile.